“You’ve got advanced metastatic ovarian cancer.” Aşa începe Wit, în traducere nu neaparat hazliu, cât ager, spirituos, care se prinde repede şi este prompt în replică, un film despre dragoste şi cunoaştere, despre har şi răscumpărare. Filmul, în regia lui Mike Nichols, este o adaptare după piesa de teatru cu acelaşi nume a lui Margaret Edson, care porneşte de la poezia poetului metafizic englez John Donne.
Tehnica folosită este aceea de metateatru, adică teatru despre teatru. Nu la întâmplare avem şi poezia metafizică a lui Donne. Aici trecem de graniţele artei, zidurile dintre realitate şi fantezie se prăbuşesc.
Vivian Bearing (Emma Thompson), profesor universitar, acceptă să fie cobaiul unui tratament nou împotriva cancerului descoperit de Dr. Kelekian (Christopher Lloyd). Ea abordează suferinţa cu mult umor şi inteligenţă, precum sonetele lui John Donne, disecând şi raţionalizând totul. “Suffering is higly educational. I am learning to suffer.”
Numai că mentorul şi îndrumătoarea ei de doctorat, prof. Ashford, nu este de acord cu abordarea ei în ceea ce priveşte literatura engleză a secolului XVII. Într-unul din flashback-uri, Bearing îşi aduce aminte de o controversă cu mentorul ei cu privire la acurateţea unui text. Ashford o muştruluieşte pe Vivian că a folosit ediţia greşită pentru lucrarea sa despre Sonetul X din volum Holy Sonnets al lui John Donne. În ediţia folosită de Vivian punctuaţia este incorectă. În loc de punct şi virgulă şi de semnul exclamării, ultima afirmaţie a sonetului ar trebui precedată de virgulă şi urmată de punct “death, thou shalt die.” Astfel, “Nothing but a breath – a comma – separates life from life everlasting.”
Dificultăţile vieţii nu sunt nişte puzzle-uri intelectuale care trebuie rezolvate. Moartea este o virgulă. Dincolo de dialogurile dintre doctori şi pacientă, de altfel foarte spirituoase, filmul are un final anti-academic.:) Prof. Ashford se aşează pe patul de spital, lângă Vivian şi doreşte să îi recite o poezie de-a lui John Donne. Vivian, sfârşită de chimioterapie, îngâimă că nu mai vrea. Gata cu supraintelectuarizarea. Atunci bătrânica Ashford scoate din pungă o cartea pentru copiii cumpărată pentru nepoţelul ei.
Iepuraşul care a fugit, rezumă Ashford, este “O mică alegorie a sufletului. Oriunde s-ar ascunde, Dumnezeu îl găseşte.” Povestirea este un antidot pentru complexitatea producătoare de anxietate a poeziei lui Donne şi pentru încrederea exegetică şi interpretativ exagerată a lui Vivian.
Binecuvântarea de la sfârşit, împrumutată din Shakespeare, “It’s time to go. And flights of angels sing thee to thy rest”, ne face să credem că Vivian a trebuit să treacă prin anxietatea mântuirii reflectată de poezia lui Donne pentru a ajunge la liniştea iepuraşului care nu vrea să mai plece de acasă.
Recit Holy Sonnet X ori de câte ori mă apucă spaima şi văd semne de exclamare şi mă liniştesc deoarece am aflat că moartea este doar o virgulă.
