După revoluţie românii de pe lângă graniţe, în mod special, treceau frontierele încărcaţi cu plase (sacoşe) mari de rafie pline cu maiouri, lenjerie, ciorapi, rulmenţi, servicii de masă pe care le vindeau în ţările vecine pentru a cumpăra în special dulciuri.
Tot atunci, economia textilă a Turciei şi-a avut perioada ei de boom. Tarabele pieţelor noastre erau pline de blugăraie, geci, treninguri, etc.
Cam în aceeaşi perioadă a avut loc explozia magazinelor second-hand unde găseai de toate pentru toţi, de la cămăşi, mănuşi, păpuşi până la televizoare, mobilă, termopane, umeraşe, etc. Tot ce alţii purtaseră, folosiseră, uzaseră deja, cumpăram noi la tonă şi vindeam în România la kilogram.
Nu este de mirare că totul în ţara asta totul nu durează mult. Umblăm cu hainele cârpite, boilerele se ard repede, maşinile se dezmembrează pe şosea, cu pantofii fără toc, pixurile au cerneala uscată, lemnul de foc arde repede, prin termopane bate vântul şi becurile se ard.
Lumea a vrut să se îmbogăţească uşor. Suntem o naţie de bişniţari. Sub sloganul “Nu ne vindem ţara” am vândut tot: fabrici, clanţele de la uşă şi cheile. Am mai vândut copii şi, vorba românului, am vinde-o şi pe mama. Oricum pe Dumnezeu l-am vândut demult. Măcar dacă Îl vindeam scump. Scoteam şi noi nişte dividente mai grase la Crăciun.
Moldovenii ne spun ce se întâmplă Când se stinge lumina. Un film de scurt metraj (8 min) a lui Igor Cobileanski traduce first-hand, în imagine şi sunet, cuvintele de mai sus.
