Archive for octombrie 2007

h1

Tu când vorbeşti cu mine, să taci din gură!

31 octombrie 2007

ssshh.jpg

Ştiu că titlul postului de astăzi, citit cu intonaţie (im)becaliană, seamănă cu expresiile a la Marean Vanghelie scoase pe taraba televizorului pentru publicul larg. Ştiu că poate fi şi o vorbă de duh şi mai ştiu că poate încurca treburile în familie.

Am folosit o dată această expresie într-o discuţie cu o persoană, mai în glumă mai în serios, iar o doamnă a auzit expresia.

S-a dus acasă şi şotul o întreabă în timp ce urca scările interioare, „Ce mai faci? Cum a fost ziua de azi?”

Doamna, cu expresia deja bine întipărită în glosarul perlelor, întoarce pagina la litera V şi răspunde în glumă: „Tu când vorbeşti cu mine, să taci din gură!”

Spre seară soţul răspunde din ce în ce mai monosilabic, iar dimineaţa la micul dejun soţia îl întreabă: „Dar ce ai păţit? De ce nu vorbeşti?”

Soţul bosumflat, însă cu umor rafinat şi el, răspunde: „Păi, nu mi-ai spus că atunci când vorbesc cu tine să tac?” 🙂

Cuvintele pe care le rostim parcă au inimă, creier, instinct şi voinţă, parcă au o viaţă a lor, independentă de persoana care le rosteşte. Astfel avem în limba română expresii care denotă agerimea cuvintelor, precum cea a unei trupe de gherilă : „A zburat!”, „N-am vrut!”, „Din greşeală, fără să vreau!”, „Nu asta am vrut să spun!” „M-am scăpat!” „Nu mi-am dat seama!” „A vorbit gura fără mine!”, „Nu m-am putut abţine să nu-i spun!”, „M-a luat gura pe dinainte!”.

Vorbim fără să gândim şi după aceea ducem mâna la gură şi încercăm să dregem ce se mai poate. De ce nu ne ia gura pe dinapoi? De ce se poartă cuvintele aşa ca farfuriile zburătoare? Ce le mână înspre afară fără voia noastră? Ce le determină să zboare?

h1

Icoanele noastre de toate zilele: prea emoţionat ca să mă pot exprima :-)

30 octombrie 2007

Nu era de ajuns că aveam cafea instant, ceai instant, încălzitoare instant şi credite instant, a apărut şi instant messengeru’. De când cu yahoo messengerul (mesagerul) muşchii feţelor noastre nu mai fac mişcări naturale, iar faţa ne este scrijelită de la atâtea schimonoseli pe care le încercăm cu disperare pentru a semăna tot mai mult cu emot-icoanele din meniu. Ce sunt ele? Icoanele emoţiilor noastre. Ce nu putem comunica punem în imagini.

Am ajuns ca în locul unei exprimări coerente să facem prescurtări de toate soiurile. Numai că de la prescurtările făcute în text am devenit şi noi nişte oameni prescurtaţi. Ni s-a prescurtat gândirea.

În loc de o prezentare frumoasă, respectuoasă şi timidă atunci când faci cunoştinţă cu cineva, te apuci pe mess (vezi prescurtarea 🙂 ) din prima şi întrebi „asl?” În loc ca la o glumă bună să râzi de să te prăpădeşti spui „lol” 😆 şi în loc de un mulţumesc frumos, tai un scurt „thx”.

Unde mai pui că mimăm şi gesturile acestor capete galbejite, parcă bolnave de tifos. Nu ne mai ştim exprima. Spiritul nostru a fost jefuit o dată cu aceste icoane emoţionale care înlocuiesc punerea în cuvinte a sentimentelor şi a gândurilor noastre. Avem limbajul sentimental amputat. Am uitat de declaraţiile de iubire, nu mai ştim decât grimase.

Când nu îţi pasă de ce spune interlocutorul tău îi dai cu „talk to the hand” şi când nu ştii ceva „scoţi limba” 😛 . Toate ca toate, deşi li s-a dus numele şi vestea că sunt smilies sau zâmbăcili, nu întotdeauna stau cu gura până la urechi. Avem pe neutru’ 😐 , pe bosumflacilă 😦 , pe nervozilă 😡 , pe şocatu’ 😯 şi pe plângăcilă 😥 . Ne umflăm, ne camuflăm, disimulăm, dar nu se poate fără satanilă 👿 . Trebuia să apară şi el pe messenger.

h1

Jesus is the answer! I’m sorry… What was the question?

29 octombrie 2007

Uneori oamenii adulţi, părinţi, profesori, pastori se tem de întrebările tinerilor sau ale altora care le-ar putea pune. Întrebările care vin din partea tinerei generaţii pot părea obraznice sau rebele. Întrebările care vin din partea celor aparţinând altor culturi par ca venind de pe Marte. Chiar şi atunci când întrebările sunt oneste, ele pot fi aşa de dificile încât să rămâi încurcat.

Am observat la mine o predispoziţie, aceea de a-mi limita întrebările la cele cunoscute, familiare. Mă simt prost să pun întrebări la care nu am răspuns. Iar generaţia nouă a inventat azi tot felul de gadgeturi care ne ajută să nu ne mai punem întrebări. Suntem creiere urechioase care umblă pe două picioare cu volumul dat la maxim. Găsim tot timpul metode să evităm întrebările mari ale vieţii.  Ne este frică să punem întrebările incomode. Dacă cumva primesc vreun răspuns şi nu-mi convine ce aud. 🙂

Am aflat că nu sunt numai răspunsuri greşite, ci şi întrebări greşite. Ca să primeşti un răspuns corect la o întrebare, ea trebuie formulat corect. De exemplu, discutam cu cineva despre importanţa lecturii şi spre sfârşit mă întreabă: „Dar tot timpul trebuie să citesc?” Vă las pe voi să vedeţi unde este greşeala.

Apoi, am mai aflat că în discuţiile mele cu ceilalţi m-am grăbit să le dau cu versete peste ochi şi să le spun că „Isus este răspunsul” fără să fi auzit măcar întrebarea. Ceva de genul:

Întrebare: „Cât timp mai trece până ajungem acasă?”

Răspuns: „Cu siguranţă mâine va ninge!”

Mai mult, am descoperit că dincolo de întrebare este o altă întrebare mult mai profundă, mult mai strigătoare şi mult mai urgentă la care ar trebui să răspund. Aşa că pun eu întrebarea.

Deseori a pune întrebări este mult mai eficace decât a oferi răspunsuri. Uneori aşa… cunoaştem.

h1

Azi avem o oră în plus, ce faceţi cu ea?

27 octombrie 2007

In 1997, s-a stabilit printr-o Hotârâre de Guvern ca, pentru a corela ora oficilală a ţării noastre cu cea ţărilor din Uniunea Europeană, trecerea la ora de iarnă sa se facă, în ultima sâmbătă a lunii octombrie.

În caz că nu ştiaţi, în noaptea aceasta, sâmbătă spre duminică (28-29 octombrie) întreaga Românie trece la ora de iarnă. Astfel, ora 4.00 va deveni ora 3.00. Am aflat că circulaţia trenurilor nu va fi afectată de această modificare.

M-am gândit că azi voi trăi aceeaşi oră de două ori. Am şansa de a trăi noaptea cârtiţei. Am şansa să revin dacă ceva nu mi-a făcut plăcut în ora respectivă. Sau am o oră în plus, ce să fac cu ea?

Voi dacă aţi avea şansa aceasta în fiecare zi, de a da ceasul înapoi cu oră, ce aţi face? Cum aţi folosi ora în plus?

h1

Ţi-am tras ţeapă

27 octombrie 2007

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

 Nu e ţeapă! Citeşte în continuare. 🙂

Când îmi aduc aminte şi acum mă izbeşte râsul. Eram în perioada în care munceam din greu la amenajarea curţii viitoarei mele soţii şi ca orice îndrăgostit trebuie să am „grijă” de mama ei. 🙂

Pe vremea aceea Rebeca avea internet doar prin telefon şi primea mailurile pe poşta familiei care folosea outlookul. Ştiam că mama ei nu îi citeşte mailurile, dar m-am gândit că ar fi bine să o feresc şi de ispita de vedea din greşeală primele rânduri care apăreau atunci când făcea click pe mesaj. Zis şi făcut. Aşa că fiecare mesaj al meu începea cu o serie de a-uri. Parcă nu mai terminam de căscat. Eram la timpul căscat continuu. Cu alte cuvinte, ţeapă.

mail.jpg 

De multe ori luăm ţepe cu privire la conţinut. Nu tot ce se vede înseamnă că este şi adevărat. Momeala poate fi înşelătoare.

În liceu am avut un profesor de istorie care a avut o influenţă majoră asupra vieţii mele. Înainte de a deveni creştin avea un ritual destul de ciudat pe care îl practica la începutul fiecărui an şcolar când intra prima dată la clasă. Păşea apăsat în sala de clasă, punea catalogul pe catedră şi se prezenta. „Numele meu este Traian Goian şi sunt mai rău ca dracu!” Toţi îngheţau. Nu mai îndrăzneai să te pui cu el, că o încurcai.

Ei, mai apoi acest om avea să dea lecţii de viaţă spirituală. Îmi povestea prietenul Mişu că venea la ei acasă şi le aducea copiilor bomboane ambalate în hârtii ochioase. Odată l-a servit cu o bomboană care numai uitându-se la staniolul multicolor o şi simţea topindu-se în cerul gurii. Mişu ia bomboana şi o desface. Spre surprinderea lui în loc de bomboană găseşte o pietricică. La care profu’ îi spune cu un zâmbet şmecheros, „Nu ambalajul contează!” Tradus „Ţi-am dat ţeapă!”

Uneori e bine să iei ţeapă. Data viitoare sigur nu mai iei.

h1

Când tot ce ai în mână este un ciocan…

26 octombrie 2007

h.jpg

Ce să faci când cineva nu îţi face pe plac? Cum să reacţionezi când cineva te sâcâie? Cum să tratezi acele bobârnace care le iei încontinuu? Cum să te scarpini pe spate atunci când nu ajungi?

Ieri pe blogul am moderat un comentariu al unei persoane destul de active de la începutul blogului şi l-am şters. Nu contează din ce motiv. (Printre altele doresc să îi şi mulţumesc pentru interesul manifestat pentru ce se întâmplă aici.) Supărat, frate, tare că i-am şters comentariul s-a gândit că şi aşa nu aveam ce face şi ce ar fi dacă i-aş acorda mai multă atenţie.

S-a înfipt bine în tastatură şi a început să îmi trimită următorul mesaj de nenumărate ori: „COMANDA EASTBAY LUNI !!! DOAR 8$ COMISION !!! prv iasi_eastbay pt detalii/comenzi/intrebari/sugestii !!! da mai departe te rog.” Uite că până la urmă ai reuşit. 🙂 I-am spus să înceteze, pentru că altfel îi dau spam. Bineînţeles, cum omul nu avea în dotare decât un ciocan, toate în jur i se păreau cuie. Aşa că dă-i şi crapă. Deja inboxul lua proporţii aşa că îi dau spam.

Nu trec două secunde, după care primesc următoarea replică „Troll rules!”

Pentru cei neştiutori, ca mine de altfel, un troll este o persoană care intră pe diferite forumuri sau bloguri cu intenţia de a submina discuţia postând mesaje inflamatorii, insulte, reclame. Când este disperat după atenţie şi nu este capabil să o obţină pe cale amiabilă recurge la sabotaj.

Ce să fac? Omul, ca un cameleon ce este, îşi schimba identitatea având scris la E-mail adresa trolling@yahoo.com. Şi dă-i cu ciocanul, săreau ţăndări din tastatura mea şi scântei din inboxul meu.

Recunosc, nu am ştiut ce să fac altceva decât să apelez la frăţiorul google. Aici aflu una, alta, ideea de bază fiind că nu prea poţi face nimic. Ce m-a şocat pe un forum a fost concluzia unui post, „Unii susţin că trollul este o formă de spam, alţii că-i o boală mentală. Ignoră-l şi o să-şi ducă frustrările mai departe!” Citit şi făcut! L-am ignorat, cu răbdare aspirând fiecare mesaj din inbox. În cele din urmă am făcut curat.

Problema mea rămâne, acum că i-am dat atenţie şi neignorându-l să nu cumva să îşi ia iar ciocanul şi să vadă numai cuie. Sper că în citatul de mai sus se încadrează în prima categorie menţionată. Altfel iar mă apuc mâine de aspirat.

h1

Ţara third-hand sau cine e de vină?

25 octombrie 2007

În urma postului meu de ieri, cineva compara ieri Romania cu Elveţia şi Republica Moldova cu Somalia. Aşa ne place nouă, românilor (scuzaţi generalizarea), să găsim pe cineva mai jos în clasament ca să ne putem compara cu el. Dacă în filmuleţul de ieri Moldova era Somalia şi Romania Elveţia, oare după vizinoarea filmului de mai jos, tot marca Cobileanski, cu cine ne vom compara? Dăm în cap altora, noi să ieşim bine.

Tot ieri, domnul Copolovici „comenta” că prea mult ne lamentăm de petele negre de pe soarele patriei noastre şi nu facem nimic pentru a o ridica la standardul ţară de mâna-ntâi. Are dreptate. Dar nu poţi scrie o reţetă fără diagnostic.

Când ziarul The Times a rugat mai mulţi scriitori să scrie un eseu cu tema „What is wrong with the world?” optimistul G. K. Chesterton a trimis cea mai scurtă şi cea mai la punct replică:

„Dear Sirs:

I am.

Sincerely yours,

G.K. Chesterton”

Cine este devină pentru ce se întâmplă în România? Eu, C.O. Lucaci. Ce fac pentru schimbare? În fiecare zi prin harul lui Dumnezeu lucrez la caracterul meu, iar apoi dau găleata mai departe celor care mă au ca profesor. Unora nu li se pare prea mult. Pentru mine este esenţial, exuberant şi epuizant. Nu este plictis, este inspiraţie.

Din câte văd eu, moldovenii au ceva cu curentul electric. 🙂

h1

Momeala, undiţa şi heleşteul

24 octombrie 2007

Acest text l-am scris cu un an în urmă, după conferinţa bisericii Neemia. Este un remember! Anul acesta ne vedem la Filocalia, Vineri, 26 octombrie 2007, ora 17,00.

momeala.jpg

Branhiile îmi erau pline deja de fumul săptămânii, aşa că încă o conferinţă a pescarilor era sufocantă. Aceasta pentru că în general la o astfel de conferinţă te aştepţi să auzi experţi în ihtiologie, detalii tehnice despre montură, carmac, lansete sau tot felul de poveşti pescăreşti. Totuşi, fiind sătul de hamsiile sărate servite la „Sărbătorile Iaşului” m-am decis sa îmi iau lotca şi să vâslesc amonte spre ambarcaţiunea Neemia.

Aici, năvodul sta atârnat de tavan, iar în el multe comori, suflete. M-am debarasat imediat de solzii plictisului şi am început să plutesc. Au fost dezbătute două teme centrale „Ce peşti am conservat anul trecut” şi „Tehnici de pescuit pentru sezonul următor”. Mi-au atras atenţia în mod special vorbitorii, deoarece aceştia făceau parte dintr-o specie aparte, erau peşti din întunecimile mării metamorfozaţi în pescari ai luminii.

Totuşi, ca să trec repede prin papura detaliilor, doresc să prezint cu iuţeala harponului ABC-ul pescarului pe care mi l-am însuşit în cele două zile.

În primul rând, metodele folosite anul trecut, halăul şi japca, nu au prea dat roade deoarece se aplică în general bancurilor de peşti: conferinţe, campionate, tabere etc. De aceea, dacă vrei să pescuieşti în iazul lumii este indicat să ai un vad.

Ce este vadul? Este zona unui lac care a fost nadită şi unde peştii vin să se hrănească. Deseori spunem că am obţinut capturi frumoase pentru că am avut vad bun. Vadul presupune rugăciunea periodică înainte de desfăşurarea partidei de pescuit. În al doilea rând, am remarcat faptul că nu există nici o prohibiţie în ceea ce priveşte perioada sau regiunea în care vrei să îţi arunci lanseta, deoarece balizele sunt doar la marginile pământului.

Mai mult decât atât, Proprietarul Heleşteului îţi poate scoate în orice moment la suprafaţă vreo cegă sau vreun biban, iar tu s-ar putea nici să nu îţi dai seama că eşti la pescuit.

În al treilea rând, au fost avertizaţi branconierii: cei care mănâncă acasă şi dorm în vecini – lucru destul de trist, deoarece Neemia oferă mai întotdeauna caviar duhovnicesc. În cele din urmă, am fost provocaţi şi încurajaţi pentru sezonul următor la două lucruri foarte concrete: să auto-sponsorizăm uneltele de pescuit şi să folosim în principal tactica fotbalistică de a face marcaj peşte la peşte.

Acum, mă aflu în plin sezon, iar lângă mine văd peste 200 de ansambluri de vărgi cu inele, mulinete şi linii care sunt ancorate la malul iazului Iaşului. Mă simt bine în pielea pescarului neemist şi aştept să aud glasul lui Cristos pentru a şti unde să îndrept lanseta.

h1

Ţară second-hand

23 octombrie 2007

După revoluţie românii de pe lângă graniţe, în mod special, treceau frontierele încărcaţi cu plase (sacoşe) mari de rafie pline cu maiouri, lenjerie, ciorapi, rulmenţi, servicii de masă pe care le vindeau în ţările vecine pentru a cumpăra în special dulciuri.

Tot atunci, economia textilă a Turciei şi-a avut perioada ei de boom. Tarabele pieţelor noastre erau pline de blugăraie, geci, treninguri, etc.

Cam în aceeaşi perioadă a avut loc explozia magazinelor second-hand unde găseai de toate pentru toţi, de la cămăşi, mănuşi, păpuşi până la televizoare, mobilă, termopane, umeraşe, etc. Tot ce alţii purtaseră, folosiseră, uzaseră deja, cumpăram noi la tonă şi vindeam în România la kilogram.

Nu este de mirare că totul în ţara asta totul nu durează mult. Umblăm cu hainele cârpite, boilerele se ard repede, maşinile se dezmembrează pe şosea, cu pantofii fără toc, pixurile au cerneala uscată, lemnul de foc arde repede, prin termopane bate vântul şi becurile se ard.

Lumea a vrut să se îmbogăţească uşor. Suntem o naţie de bişniţari. Sub sloganul „Nu ne vindem ţara” am vândut tot: fabrici, clanţele de la uşă şi cheile. Am mai vândut copii şi, vorba românului, am vinde-o şi pe mama. Oricum pe Dumnezeu l-am vândut demult. Măcar dacă Îl vindeam scump. Scoteam şi noi nişte dividente mai grase la Crăciun.

Moldovenii ne spun ce se întâmplă Când se stinge lumina. Un film de scurt metraj (8 min) a lui Igor Cobileanski traduce first-hand, în imagine şi sunet, cuvintele de mai sus.

h1

Filmul meu preferat este o piesă de teatru despre poezie

22 octombrie 2007

wit.jpg

„You’ve got advanced metastatic ovarian cancer.” Aşa începe Wit, în traducere nu neaparat hazliu, cât ager, spirituos, care se prinde repede şi este prompt în replică, un film despre dragoste şi cunoaştere, despre har şi răscumpărare. Filmul, în regia lui Mike Nichols, este o adaptare după piesa de teatru cu acelaşi nume a lui Margaret Edson, care porneşte de la poezia poetului metafizic englez John Donne.

Tehnica folosită este aceea de metateatru, adică teatru despre teatru. Nu la întâmplare avem şi poezia metafizică a lui Donne. Aici trecem de graniţele artei, zidurile dintre realitate şi fantezie se prăbuşesc. 

Vivian Bearing (Emma Thompson), profesor universitar, acceptă să fie cobaiul unui tratament nou împotriva cancerului descoperit de Dr. Kelekian (Christopher Lloyd). Ea abordează suferinţa cu mult umor şi inteligenţă,  precum sonetele lui John Donne, disecând şi raţionalizând totul. „Suffering is higly educational. I am learning to suffer.”

Numai că mentorul şi îndrumătoarea ei de doctorat, prof. Ashford, nu este de acord cu abordarea ei în ceea ce priveşte literatura engleză a secolului XVII. Într-unul din flashback-uri, Bearing îşi aduce aminte de o controversă cu mentorul ei cu privire la acurateţea unui text. Ashford o muştruluieşte pe Vivian că a folosit ediţia greşită pentru lucrarea sa despre Sonetul X din volum Holy Sonnets al lui John Donne. În ediţia folosită de Vivian punctuaţia este incorectă. În loc de punct şi virgulă şi de semnul exclamării, ultima afirmaţie a sonetului ar trebui precedată de virgulă şi urmată de punct „death, thou shalt die.” Astfel, „Nothing but a breath – a comma – separates life from life everlasting.”

Dificultăţile vieţii nu sunt nişte puzzle-uri intelectuale care trebuie rezolvate. Moartea este o virgulă. Dincolo de dialogurile dintre doctori şi pacientă, de altfel foarte spirituoase, filmul are un final anti-academic.:) Prof. Ashford se aşează pe patul de spital, lângă Vivian şi doreşte să îi recite o poezie de-a lui John Donne. Vivian, sfârşită de chimioterapie, îngâimă că nu mai vrea. Gata cu supraintelectuarizarea. Atunci bătrânica Ashford scoate din pungă o cartea pentru copiii cumpărată pentru nepoţelul ei.  

Iepuraşul care a fugit, rezumă Ashford, este „O mică alegorie a sufletului. Oriunde s-ar ascunde, Dumnezeu îl găseşte.” Povestirea este un antidot pentru complexitatea producătoare de anxietate a poeziei lui Donne şi pentru încrederea exegetică şi interpretativ exagerată a lui Vivian.

Binecuvântarea de la sfârşit, împrumutată din Shakespeare, „It’s time to go. And flights of angels sing thee to thy rest”, ne face să credem că Vivian a trebuit să treacă prin anxietatea mântuirii reflectată de poezia lui Donne pentru a ajunge la liniştea iepuraşului care nu vrea să mai plece de acasă.

Recit Holy Sonnet X ori de câte ori mă apucă spaima şi văd semne de exclamare şi mă liniştesc deoarece am aflat că moartea este doar o virgulă.

h1

Mi-e frică de blo(g)cuit

21 octombrie 2007

În viaţă un singur lucru este sigur – pe lângă „death and taxes” – şi anume, că indiferent de cât de mult ai încerca tot vei greşi, vei răni pe cineva sau vei fi rănit.

Morţii îi plăteşti vamă o singură dată, la plecare, însă vieţii îi plăteşti taxe în fiecare zi. De aceea, mi-e frică de blog. Mi-e frică deoarece va veni o vreme când cineva mă va răni şi dorinţa mea va fi să-l rănesc la rândul meu. Mi-e frică deoarece va veni o vreme când cineva îmi va greşi, iar eu voi dori să îi arăt ce multă dreptate am avut.

Nu vorbesc gratis şi nici ieftin. Deşi am încă scutece de blogger, am plătit şi pătimit din pricina textelor puse pe internet multă vreme. Poate că încă o fac.:) Cine ştie, să tacă! Iar cine nu ştie, o să povestim altă dată.

Mi-e frică că tastele o vor lua înaintea raţiunii şi raţiunea o va lua înaintea rugăciunii. Blogul este o mare pacoste, poate fi şi orgoliu (vezi experimentul pătrăţosu, căruia deja i-am mulţumit). Mi-e frică nu de dezavantajele lui, ci de avantajele lui.

Etimologic vorbind, cuvântul blog este prescurtarea pentru weblog. În limba engleză, log înseamnă o înregistrare oficială a evenimentelor, mai ales într-o călătorie cu avionul sau cu vaporul. Cu alte cuvinte, ca un comandat de vas care îşi are jurnalul lui de bord, aşa un bloger îşi are jurnalul călătoriei lui pe web.

Mi-e frică, pentru că navigaţia mea pe blog este una publică şi poate răni. Mi-e frică, pentru că atunci când voi da cu bâta în baltă nu voi stropi doar pe cei din jurul meu, ci voi inunda cu noroi pe toată lumea. Mi-e frică de cuvinte, de virgule, de ghilimele, de replici, de avatare, de emoticons, de comentarii. Mi-e frică să nu fiu ispitit să mă mut de acasă, din viaţă, pe blog. Mi-e frică de locuit în blog.

Cu toate că mi-e frică, cred că se va întâmpla ce spune Wikicitat:”De ce îţi este frică, de aia nu scapi”. (Asta e vorbă din popor, nu de la wikipedia.:) Cu siguranţă că temerile mele se vor transforma în realităţi dureroase. Şi atunci ce-i de făcut?

Când voi greşi amarnic, când voi ucide cu sau fără premeditare, cu sau fără sânge rece, când voi da cu ciomagul în băltoacă şi când noroiul vă va sări pe faţă, să ştiţi că dacă vrem să ne revenim, mai este un lucru sigur pe lumea asta. Se cheamă ierta-logul – înregistrarea cererii de iertare (nu e în wikipedia, nu-l căutaţi:).

Fără iertare conturile vechi nu se vor regla niciodată şi vechile răni nu se vor vindeca niciodată. Există un singur lucru pe care îl voi putea spune: „Iartă-mă!” De aceea, nu mi-e frică.

h1

I Love MySelf – partea 2

20 octombrie 2007

myself2.jpg

Abraham Heschel afirma că Biblia nu prezintă teologia umanităţii, modul în care eu îl văd pe Dumnezeu (My Theology), ci antropologia lui Dumnezeu, modul în care Dumnezeu îl vede pe om.

Cu siguranţă că se pot aduce multe dovezi convingătoare în favoarea autenticităţii Scripturii, însă una din dovezile incontestabile este umanitatea mea decăzută. Astfel, Sfintele Scripturi sunt absolut unice în capacitatea lor de a descrie, cu acurateţe divină, condiţia umană (My Condition). Faptul că Dumnezeu mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu pe mine se manifestă, deseori, sub forma unei întrebări.

Abordarea marilor întrebări puse de Biblie este un remarcabil şi incrimantoriu studiu asupra naturii şi comportamentului uman. „Cu cine Mă veţi pune alături, ca să Mă asemănaţi?” „Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii?” (My Idols) sau „N-am oare o minciună în mână?” (My Lie).

Cum să răspund la aceste întrebări? EKG-ul pe care mi-l administrează Biblia mă determină să mă văd mic, egoist şi idolatru. Îmi dau seama că zi de zi meniul computerului şi internetul încearcă să mă îmi agite ego-ul şi să îmi spună că ale Mele sunt lucrurile pe care le am, că al Meu este spaţiul, că Eu sunt dumnezeu.

Reacţia mea naturală (My Sin) este aceea de a fredona împreună cu Frank Sinatra piesa muzicală în care omul îşi afirmă pe deplin egoismul „I did it My way.” Cu alte cuvinte, „Fac ce vreau.” În ciuda acestei porniri, văd o altă natură în mine care mă îndeamnă să nu cred minciuna calculatorului, ci să ascult rugăciunea lui Cristos din grădina Gheţimani, „Totuşi nu cum voiesc Eu (My Will), ci cum voieşti Tu (Your Will)!”.

h1

I Love MySelf – partea 1

20 octombrie 2007

myself1.jpg

Fără să îmi dau seama, în fiecare zi accesez nişte puteri (power) de care până acum nu eram conştient. Dintre toate, cred că una, în mod special, mă atrage în pânza (web-ul) ei.

Calculatorul, ca orice alt idol, are o parte hardware făcută de mâini omeneşti, care este tot una cu nimic, vorba biblog-utorului Pavel. Însă în momentul în care apăs butonul power şi în faţa mea apare o lume „spirituală”, nepalpabilă, virtuală, mie mi se pare că am trecut dincolo de panteonul concretului, scăpând de idoli. Fals, deoarece partea de software îmi poate oferi idoli virtuali reali.

Propunerea făcută de ferestrerele (Windows) panteonului virtual nu este mai mult decât o capcană mortală întinsă Duhului lui Dumnezeu din mine.  Aşa se face, că pe ecranul frumos colorat îmi apare o icoană (icon) dedesubtul căreia scrie „My Computer”. Bat frumos la fereastră, conştinent că e computerul meu, şi atunci mi se deschide în faţă un meniu apetisant pe care încep să îl explorez. Aici găsesc următoarea enumerare: My Documents, My eBooks, My Music, My Pictures, My Videos, toate sugerându-mi că stăpânul sunt eu.

Mai mult decât atât, exploatarea egoismului şi individualismului poate aduce beneficii enorme – vezi acompania http://www.MySpace.com, pe locul şase în lume ca şi popularitate în rândul website-urilor. Însă, culmea cultului egocentrismului este că una din reţelele de site-uri MySpace, http://www.mydeathspace.com/, îmi vinde himera că şi în spaţiul morţii tot EU sunt Stăpânul. Astfel văd că lumea încearcă să mă seteze în aşa fel ca să cred că Eu sunt în centrul universul şi totul este al meu.

Cuvântul „My” îmi îmbibă toată existenţa şi trăiesc minciuna că Eu (Me, Myself, I) sunt în control, Eu sunt Dumnezeu.

h1

A murit…

19 octombrie 2007

sah1.jpg

Un gând pios, o clipă de aducere aminte la împlinirea unei zile de când ne-a părăsit cel care a fost viteazul, profetul, preotul, colegul, prietenul, duşmanul, detectivul şi blogărul pătrăţosu.

Cu durere în suflet şi cu lacrimi în ochii anunţ trecerea la pensie a celui care m-a inspirat în ianuarie să îmi fac blog şi să încep a-l încropi în octombrie. Slujba „Stâlpilor” i-am făcut-o azi, Vineri, 19 octombrie 2007, ora 19,00 când am citit postul. Dumnezeu să îl ierte pentru toate cele pe care avut-a grijă să le mărturisească şi să îi dea acum multă linişte şi odihnă.

Nicidecum nu vreau ca mesajul meu să fie unul zeflemitor. Chiar îmi pare rău după el. Avea ochii pătraţi cu care scana orice (ceva de genul Robocopului). Mulţi spuneau că gura era mult prea pătrată, de aici şi provocările pe care le-a primit în ringul pătrat.

Când doreai să te joci puţin cu el, nu dura mult şi te şi accidentai. Nici nu se putea altfel. De la atâtea colţuri. Pentru un an de zile Bruno şi Galilei nu au avut dreptate. Anul care a trecut azi pământul nu a fost rotund, ci a fost pătrat. Puteai să te dai oricât de rotund, pătrăţosul era pătrat din cap până în picioare. Cap pătrat, iar spune alţii. Eu zic că era frumos.

Totuşi, nu am să mănânc colivă azi, ci am să-l sărbătoresc cu un tort la tavă pătrată. Şi-a ales bine timpul, în sezonul pensiilor private.

Pătrăţosule, ai luptat frumos! Te admir! Îţi mulţumesc de drum şi de provocare. Mulţumesc pentru lecţii despre cum să şi cum să nu… Nu îmi rămâne decât să îţi urez baftă la şah şi slăbire întârziată. Iar în loc de pensie uşoară, îţi spun „La Mulţi Ani!”

Cu durere, aşa cu aşa…

h1

Iubire şi timp

18 octombrie 2007

robin2.jpg

Iubita mea soţie mi-a trimis o scurtă poezie ce aparţine lui Elizabeth Cheney, Overheard in an Orchard.

Said the Robin to the Sparrow:
„I should really like to know
Why these anxious human beings
Rush about and worry so…”

Said the Sparrow to the Robin:
„Friend, I think that it might be
That they have no Heavenly Father
Such as cares for you and me.”

Pe timpuri obişnuiam să am timp. Astăzi alerg tot timpul după timp. Nu am timp să mă îmbrac, întârzii la întâlniri, nu am timp să mănânânc, nu am timp să gândesc, nu am timp să pun întrebări, nu am timp de voi, nu am timp să citesc, nu am timp să mă rog. Nu mai am timp să pierd timpul. Şi totuşi, când mă gândesc, voi ajunge la timp acolo unde timpul are timp, adică la… moarte. Înspre acolo, încă nu vreau să mă grăbesc:)

Max Picard triluluia aşa: „Iubirea e o chestiune de timp. Cei ce se iubesc au întotdeauna timp unul pentru celălalt. Şi pentru că este Iubire, Dumnezeu s-a făcut timp.” De aceea, merită să îmi fac timp să am timp.