Archive for Octombrie 2007

h1

Tu când vorbeşti cu mine, să taci din gură!

31 Octombrie 2007

ssshh.jpg

Ştiu că titlul postului de astăzi, citit cu intonaţie (im)becaliană, seamănă cu expresiile a la Marean Vanghelie scoase pe taraba televizorului pentru publicul larg. Ştiu că poate fi şi o vorbă de duh şi mai ştiu că poate încurca treburile în familie.

Am folosit o dată această expresie într-o discuţie cu o persoană, mai în glumă mai în serios, iar o doamnă a auzit expresia.

S-a dus acasă şi şotul o întreabă în timp ce urca scările interioare, „Ce mai faci? Cum a fost ziua de azi?”

Doamna, cu expresia deja bine întipărită în glosarul perlelor, întoarce pagina la litera V şi răspunde în glumă: „Tu când vorbeşti cu mine, să taci din gură!”

Spre seară soţul răspunde din ce în ce mai monosilabic, iar dimineaţa la micul dejun soţia îl întreabă: „Dar ce ai păţit? De ce nu vorbeşti?”

Soţul bosumflat, însă cu umor rafinat şi el, răspunde: „Păi, nu mi-ai spus că atunci când vorbesc cu tine să tac?” 🙂

Cuvintele pe care le rostim parcă au inimă, creier, instinct şi voinţă, parcă au o viaţă a lor, independentă de persoana care le rosteşte. Astfel avem în limba română expresii care denotă agerimea cuvintelor, precum cea a unei trupe de gherilă : „A zburat!”, „N-am vrut!”, „Din greşeală, fără să vreau!”, „Nu asta am vrut să spun!” „M-am scăpat!” „Nu mi-am dat seama!” „A vorbit gura fără mine!”, „Nu m-am putut abţine să nu-i spun!”, „M-a luat gura pe dinainte!”.

Vorbim fără să gândim şi după aceea ducem mâna la gură şi încercăm să dregem ce se mai poate. De ce nu ne ia gura pe dinapoi? De ce se poartă cuvintele aşa ca farfuriile zburătoare? Ce le mână înspre afară fără voia noastră? Ce le determină să zboare?

Anunțuri
h1

Icoanele noastre de toate zilele: prea emoţionat ca să mă pot exprima :-)

30 Octombrie 2007

Nu era de ajuns că aveam cafea instant, ceai instant, încălzitoare instant şi credite instant, a apărut şi instant messengeru’. De când cu yahoo messengerul (mesagerul) muşchii feţelor noastre nu mai fac mişcări naturale, iar faţa ne este scrijelită de la atâtea schimonoseli pe care le încercăm cu disperare pentru a semăna tot mai mult cu emot-icoanele din meniu. Ce sunt ele? Icoanele emoţiilor noastre. Ce nu putem comunica punem în imagini.

Am ajuns ca în locul unei exprimări coerente să facem prescurtări de toate soiurile. Numai că de la prescurtările făcute în text am devenit şi noi nişte oameni prescurtaţi. Ni s-a prescurtat gândirea.

În loc de o prezentare frumoasă, respectuoasă şi timidă atunci când faci cunoştinţă cu cineva, te apuci pe mess (vezi prescurtarea 🙂 ) din prima şi întrebi „asl?” În loc ca la o glumă bună să râzi de să te prăpădeşti spui „lol” 😆 şi în loc de un mulţumesc frumos, tai un scurt „thx”.

Unde mai pui că mimăm şi gesturile acestor capete galbejite, parcă bolnave de tifos. Nu ne mai ştim exprima. Spiritul nostru a fost jefuit o dată cu aceste icoane emoţionale care înlocuiesc punerea în cuvinte a sentimentelor şi a gândurilor noastre. Avem limbajul sentimental amputat. Am uitat de declaraţiile de iubire, nu mai ştim decât grimase.

Când nu îţi pasă de ce spune interlocutorul tău îi dai cu „talk to the hand” şi când nu ştii ceva „scoţi limba” 😛 . Toate ca toate, deşi li s-a dus numele şi vestea că sunt smilies sau zâmbăcili, nu întotdeauna stau cu gura până la urechi. Avem pe neutru’ 😐 , pe bosumflacilă 😦 , pe nervozilă 😡 , pe şocatu’ 😯 şi pe plângăcilă 😥 . Ne umflăm, ne camuflăm, disimulăm, dar nu se poate fără satanilă 👿 . Trebuia să apară şi el pe messenger.

h1

Jesus is the answer! I’m sorry… What was the question?

29 Octombrie 2007

Uneori oamenii adulţi, părinţi, profesori, pastori se tem de întrebările tinerilor sau ale altora care le-ar putea pune. Întrebările care vin din partea tinerei generaţii pot părea obraznice sau rebele. Întrebările care vin din partea celor aparţinând altor culturi par ca venind de pe Marte. Chiar şi atunci când întrebările sunt oneste, ele pot fi aşa de dificile încât să rămâi încurcat.

Am observat la mine o predispoziţie, aceea de a-mi limita întrebările la cele cunoscute, familiare. Mă simt prost să pun întrebări la care nu am răspuns. Iar generaţia nouă a inventat azi tot felul de gadgeturi care ne ajută să nu ne mai punem întrebări. Suntem creiere urechioase care umblă pe două picioare cu volumul dat la maxim. Găsim tot timpul metode să evităm întrebările mari ale vieţii.  Ne este frică să punem întrebările incomode. Dacă cumva primesc vreun răspuns şi nu-mi convine ce aud. 🙂

Am aflat că nu sunt numai răspunsuri greşite, ci şi întrebări greşite. Ca să primeşti un răspuns corect la o întrebare, ea trebuie formulat corect. De exemplu, discutam cu cineva despre importanţa lecturii şi spre sfârşit mă întreabă: „Dar tot timpul trebuie să citesc?” Vă las pe voi să vedeţi unde este greşeala.

Apoi, am mai aflat că în discuţiile mele cu ceilalţi m-am grăbit să le dau cu versete peste ochi şi să le spun că „Isus este răspunsul” fără să fi auzit măcar întrebarea. Ceva de genul:

Întrebare: „Cât timp mai trece până ajungem acasă?”

Răspuns: „Cu siguranţă mâine va ninge!”

Mai mult, am descoperit că dincolo de întrebare este o altă întrebare mult mai profundă, mult mai strigătoare şi mult mai urgentă la care ar trebui să răspund. Aşa că pun eu întrebarea.

Deseori a pune întrebări este mult mai eficace decât a oferi răspunsuri. Uneori aşa… cunoaştem.

h1

Azi avem o oră în plus, ce faceţi cu ea?

27 Octombrie 2007

In 1997, s-a stabilit printr-o Hotârâre de Guvern ca, pentru a corela ora oficilală a ţării noastre cu cea ţărilor din Uniunea Europeană, trecerea la ora de iarnă sa se facă, în ultima sâmbătă a lunii octombrie.

În caz că nu ştiaţi, în noaptea aceasta, sâmbătă spre duminică (28-29 octombrie) întreaga Românie trece la ora de iarnă. Astfel, ora 4.00 va deveni ora 3.00. Am aflat că circulaţia trenurilor nu va fi afectată de această modificare.

M-am gândit că azi voi trăi aceeaşi oră de două ori. Am şansa de a trăi noaptea cârtiţei. Am şansa să revin dacă ceva nu mi-a făcut plăcut în ora respectivă. Sau am o oră în plus, ce să fac cu ea?

Voi dacă aţi avea şansa aceasta în fiecare zi, de a da ceasul înapoi cu oră, ce aţi face? Cum aţi folosi ora în plus?

h1

Ţi-am tras ţeapă

27 Octombrie 2007

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

 Nu e ţeapă! Citeşte în continuare. 🙂

Când îmi aduc aminte şi acum mă izbeşte râsul. Eram în perioada în care munceam din greu la amenajarea curţii viitoarei mele soţii şi ca orice îndrăgostit trebuie să am „grijă” de mama ei. 🙂

Pe vremea aceea Rebeca avea internet doar prin telefon şi primea mailurile pe poşta familiei care folosea outlookul. Ştiam că mama ei nu îi citeşte mailurile, dar m-am gândit că ar fi bine să o feresc şi de ispita de vedea din greşeală primele rânduri care apăreau atunci când făcea click pe mesaj. Zis şi făcut. Aşa că fiecare mesaj al meu începea cu o serie de a-uri. Parcă nu mai terminam de căscat. Eram la timpul căscat continuu. Cu alte cuvinte, ţeapă.

mail.jpg 

De multe ori luăm ţepe cu privire la conţinut. Nu tot ce se vede înseamnă că este şi adevărat. Momeala poate fi înşelătoare.

În liceu am avut un profesor de istorie care a avut o influenţă majoră asupra vieţii mele. Înainte de a deveni creştin avea un ritual destul de ciudat pe care îl practica la începutul fiecărui an şcolar când intra prima dată la clasă. Păşea apăsat în sala de clasă, punea catalogul pe catedră şi se prezenta. „Numele meu este Traian Goian şi sunt mai rău ca dracu!” Toţi îngheţau. Nu mai îndrăzneai să te pui cu el, că o încurcai.

Ei, mai apoi acest om avea să dea lecţii de viaţă spirituală. Îmi povestea prietenul Mişu că venea la ei acasă şi le aducea copiilor bomboane ambalate în hârtii ochioase. Odată l-a servit cu o bomboană care numai uitându-se la staniolul multicolor o şi simţea topindu-se în cerul gurii. Mişu ia bomboana şi o desface. Spre surprinderea lui în loc de bomboană găseşte o pietricică. La care profu’ îi spune cu un zâmbet şmecheros, „Nu ambalajul contează!” Tradus „Ţi-am dat ţeapă!”

Uneori e bine să iei ţeapă. Data viitoare sigur nu mai iei.

h1

Când tot ce ai în mână este un ciocan…

26 Octombrie 2007

h.jpg

Ce să faci când cineva nu îţi face pe plac? Cum să reacţionezi când cineva te sâcâie? Cum să tratezi acele bobârnace care le iei încontinuu? Cum să te scarpini pe spate atunci când nu ajungi?

Ieri pe blogul am moderat un comentariu al unei persoane destul de active de la începutul blogului şi l-am şters. Nu contează din ce motiv. (Printre altele doresc să îi şi mulţumesc pentru interesul manifestat pentru ce se întâmplă aici.) Supărat, frate, tare că i-am şters comentariul s-a gândit că şi aşa nu aveam ce face şi ce ar fi dacă i-aş acorda mai multă atenţie.

S-a înfipt bine în tastatură şi a început să îmi trimită următorul mesaj de nenumărate ori: „COMANDA EASTBAY LUNI !!! DOAR 8$ COMISION !!! prv iasi_eastbay pt detalii/comenzi/intrebari/sugestii !!! da mai departe te rog.” Uite că până la urmă ai reuşit. 🙂 I-am spus să înceteze, pentru că altfel îi dau spam. Bineînţeles, cum omul nu avea în dotare decât un ciocan, toate în jur i se păreau cuie. Aşa că dă-i şi crapă. Deja inboxul lua proporţii aşa că îi dau spam.

Nu trec două secunde, după care primesc următoarea replică „Troll rules!”

Pentru cei neştiutori, ca mine de altfel, un troll este o persoană care intră pe diferite forumuri sau bloguri cu intenţia de a submina discuţia postând mesaje inflamatorii, insulte, reclame. Când este disperat după atenţie şi nu este capabil să o obţină pe cale amiabilă recurge la sabotaj.

Ce să fac? Omul, ca un cameleon ce este, îşi schimba identitatea având scris la E-mail adresa trolling@yahoo.com. Şi dă-i cu ciocanul, săreau ţăndări din tastatura mea şi scântei din inboxul meu.

Recunosc, nu am ştiut ce să fac altceva decât să apelez la frăţiorul google. Aici aflu una, alta, ideea de bază fiind că nu prea poţi face nimic. Ce m-a şocat pe un forum a fost concluzia unui post, „Unii susţin că trollul este o formă de spam, alţii că-i o boală mentală. Ignoră-l şi o să-şi ducă frustrările mai departe!” Citit şi făcut! L-am ignorat, cu răbdare aspirând fiecare mesaj din inbox. În cele din urmă am făcut curat.

Problema mea rămâne, acum că i-am dat atenţie şi neignorându-l să nu cumva să îşi ia iar ciocanul şi să vadă numai cuie. Sper că în citatul de mai sus se încadrează în prima categorie menţionată. Altfel iar mă apuc mâine de aspirat.

h1

Ţara third-hand sau cine e de vină?

25 Octombrie 2007

În urma postului meu de ieri, cineva compara ieri Romania cu Elveţia şi Republica Moldova cu Somalia. Aşa ne place nouă, românilor (scuzaţi generalizarea), să găsim pe cineva mai jos în clasament ca să ne putem compara cu el. Dacă în filmuleţul de ieri Moldova era Somalia şi Romania Elveţia, oare după vizinoarea filmului de mai jos, tot marca Cobileanski, cu cine ne vom compara? Dăm în cap altora, noi să ieşim bine.

Tot ieri, domnul Copolovici „comenta” că prea mult ne lamentăm de petele negre de pe soarele patriei noastre şi nu facem nimic pentru a o ridica la standardul ţară de mâna-ntâi. Are dreptate. Dar nu poţi scrie o reţetă fără diagnostic.

Când ziarul The Times a rugat mai mulţi scriitori să scrie un eseu cu tema „What is wrong with the world?” optimistul G. K. Chesterton a trimis cea mai scurtă şi cea mai la punct replică:

„Dear Sirs:

I am.

Sincerely yours,

G.K. Chesterton”

Cine este devină pentru ce se întâmplă în România? Eu, C.O. Lucaci. Ce fac pentru schimbare? În fiecare zi prin harul lui Dumnezeu lucrez la caracterul meu, iar apoi dau găleata mai departe celor care mă au ca profesor. Unora nu li se pare prea mult. Pentru mine este esenţial, exuberant şi epuizant. Nu este plictis, este inspiraţie.

Din câte văd eu, moldovenii au ceva cu curentul electric. 🙂