Tu când vorbeşti cu mine, să taci din gură!

Ştiu că titlul postului de astăzi, citit cu intonaţie (im)becaliană, seamănă cu expresiile a la Marean Vanghelie scoase pe taraba televizorului pentru publicul larg. Ştiu că poate fi şi o vorbă de duh şi mai ştiu că poate încurca treburile în familie.

Am folosit o dată această expresie într-o discuţie cu o persoană, mai în glumă mai în serios, iar o doamnă a auzit expresia.

S-a dus acasă şi şotul o întreabă în timp ce urca scările interioare, „Ce mai faci? Cum a fost ziua de azi?”

Doamna, cu expresia deja bine întipărită în glosarul perlelor, întoarce pagina la litera V şi răspunde în glumă: „Tu când vorbeşti cu mine, să taci din gură!”

Spre seară soţul răspunde din ce în ce mai monosilabic, iar dimineaţa la micul dejun soţia îl întreabă: „Dar ce ai păţit? De ce nu vorbeşti?”

Soţul bosumflat, însă cu umor rafinat şi el, răspunde: „Păi, nu mi-ai spus că atunci când vorbesc cu tine să tac?” 🙂

Cuvintele pe care le rostim parcă au inimă, creier, instinct şi voinţă, parcă au o viaţă a lor, independentă de persoana care le rosteşte. Astfel avem în limba română expresii care denotă agerimea cuvintelor, precum cea a unei trupe de gherilă : „A zburat!”, „N-am vrut!”, „Din greşeală, fără să vreau!”, „Nu asta am vrut să spun!” „M-am scăpat!” „Nu mi-am dat seama!” „A vorbit gura fără mine!”, „Nu m-am putut abţine să nu-i spun!”, „M-a luat gura pe dinainte!”.

Vorbim fără să gândim şi după aceea ducem mâna la gură şi încercăm să dregem ce se mai poate. De ce nu ne ia gura pe dinapoi? De ce se poartă cuvintele aşa ca farfuriile zburătoare? Ce le mână înspre afară fără voia noastră? Ce le determină să zboare?