Despre Colegiul Wurmbrand în Evenimentul Zilei

Am apărut din nou în ziare, de data asta de bine. 🙂 Dacă doriţi să ştiţi când am apărut de rău, să îmi spuneţi că vă povestesc… 

Cei mai multi elevi intra intr-o librarie o data pe luna, uneori din intamplare. Atunci cand ajung sa-si cumpere o carte, o fac pentru ca o considera interesanta, si nu ca ar corespunde cerintei profesorilor. Nici bibliotecile nu sunt mai frecventate: 42% dintre cei de la liceele teoretice intra o data pe luna, la fel – 27% dintre cei de la liceele vocationale si 20% dintre cei de la gimnaziile vocationale.

Acestea sunt cateva dintre concluziile unui studiu din cadrul proiectului Socrates Adore – „Instruirea cititorilor adolescenti, care intampina probleme in domeniul lecturii: Un studiu comparativ al bunelor practici din tarile europene”, realizat de trei profesori ai Colegiului iesean „Richard Wurmbrand” (Fundatia Filocalia) – Raluca Stefania Pelin, Brandusa Silvia Chelariu si Cristian Ovidiu Lucaci.

Ei au intocmit un chestionar, aplicat unui numar de 400 de elevi ieseni, din opt licee reprezentative. La una dintre cerinte, de a numi o carte care le-a format adolescenta si de a scrie cateva randuri despre modul in care s-a intamplat asta, autorii au consemnat raspunsuri puerile, lipsite de consistenta. Cei de la liceele industriale si vocationale au numit carti din bibliografia obligatorie, gresind de multe ori numele autorului.

 Vezi continuarea aici http://www.evz.ro/article.php?artid=332630

Bro’ Google s-a schimbat la faţă

Abia azi am aflat de la o fetiţă de clasa a IV-a că fratele google s-a schimbat la faţă. Există versiunea hip-hop-Harlem a motorului alb de căutare.

Există şi la noi la colegiu un proiect care se cheamă Eco-şcoala. Oamenii adună hârtii şi pet-uri pe care le reciclează. Cu banii stânşi, nu foarte mulţi, se sponsorizează alte proiecte.

Cum să salvezi energie? Sper că fratele negru al lui WASP (white anglo-saxon protestant) google face treaba pe care pretinde că o face şi nu este încă o balivernă anti-americană, de genul Al Gore-itmului pentru mediul înconjurător.

Cu siguranţă că nu o să mă doară tastatura să scriu blackle în loc de google. Se estimează că, dacă google ar avea un ecran negru, ţinând cont de numărul mare de pagini vizitate, conform calculelor, s-ar economisi cam 750 mega watts/oră pe an.

Ca răspuns google a creat o versiune de culoare a motorului de căutare, cu aceleaşi funcţii ca versiunea albă, având ca beneficii şi consumuri mai mici de energie.

Aşa că, aveţi grijă de fratele mai mic al lui google, chiar dacă este de culoare. Am intrat în UE, nu-i aşa?

Întrebări la pocăinţa scandaloasă

Ca urmare a postului domnului Danuţ Mănăstireanu, aş dori să formulez câteva întrebări celor care au semnat scrisoarea adresată comunităţii musulmane.

Ce înseamnă creştin în afirmaţia „mulţi creştini s-au făcut vinovaţi de păcat împotriva musulmanilor”?

Cine este All-merciful One de la care îşi cer iertare? Dumnezeu sau Allah? Cu siguranţă creştinii au Unul în minte şi musulmanii Altul.

Vrem pace cu musulmanii? Cu ce preţ? Mai mult, vrem pace între religii ca să obţinem pace mondială?

Din dragostea creştinilor pentru Dumnezeu izvorăsc acţiuni similare cu cele care decurg din dragostea musulmanilor pentru Dumnezeu?

Ce fel de dragoste pot să manifeste musulmanii pentru aproapele lor dacă ea nu vine de la Dumnezeu?

Dincolo de întrebările legate de text, mă întreb dacă eu ar trebui să îi iert pe musulmani pentru ce au făcut ei creştinilor. Pot eu să iert dacă nu există cerere de iertare?

Iertarea vicarială, este ea regăsită în Sfintele Scripturi?

Poate cineva să ceară iertare în numele meu?

Pe cine reprezintă cei care au semnat în numele creştinătăţii?

Succesul în viaţă

Cine nu vrea să aibă succes? Bineînţeles, cârcotaşii au şi răspuns: „Eu nu vreau!”

Pentru toţi ceilalţi, încep azi o serie de posturi săptămânale despre cum să te realizezi în viaţă, cu alte cuvinte cum să devii om de caracter. Fiecare conflict sau năpastă din viaţa noastră îşi poate găsi sursa în neglijarea, încălcarea sau aplicarea greşită a unor trăsături de caracter.

Atunci când părinţii, profesorii, pastorii sau şefii observă o greşeală, tendinţa imediată este să mai basculeze nişte reguli, crezând că vor rezolva astfel problema. Regulile sunt bune – altfel ne-am anihila – dar ar trebui să mergem la rădăcina problemei. De ce a greşit persoana copilul, elevul, fratele sau angajatul? Deoarece îi lipseşte o anumită trăsătură de caracter. Aici trebuie să basculăm mai mult.

De exemplu, conflictele unui adolescent cu părinţii lui pot fi depistate în lipsa unor trăsături ca: ascultarea, iertarea sau onoarea. Sau conflictele unui soţ cu soţia lui îşi găsesc seva în nevoia hrănirii unor trăsături ca: mulţumirea, recunoştinţa sau bucuria.

Dar, mai întâi, ce este caracterul? Din multitudinea de definiţii mă opresc la trei.

1. Caracterul este setul de calităţi stabile şi distincte, adânc gravate în viaţa unui individ, care determină răspunsul lui, indiferent de împrejurări.

2. Caracterul este motivaţia interioară de a face ceea ce este corect, în orice situaţie, în conformitate cu cele mai înalte standarde de comportament.

3. „For as one thinks in his heart, so is he.” Proverbe 23:7 (KJV) Omul este aşa cum gândeşte el în inima lui.

Care este secretul formării caracterului? Să ştii că este imposibil.

De prin ziare

Exprimări de prin ziare:

Tovarăşul Gheorghe Cioară s-a întors în ţară, pe calea aerului. (Scânteia, 1978)

Este Târgul anual al vitelor şi porcinelor, veniţi cât mai multi! (Scânteia, 1967)

Detaliu nefericit, această femeie fusese deja victima unui accident mortal cu un an înainte. (Libertatea)

Local tradiţional pakistanez: Sărmăluţe, Ficăţei de porc… (Libertatea)

În acea noapte fatală, hemoroizii îl impiedicau să închidă ochii (Libertatea)

Firul vieţii victimei a fost sugrumat cu sălbăticie, cu multiple lovituri de cuţit (Libertatea)

Avea doar o strangulaţie superficială la umăr. (Libertatea)

Misterul femeii tăiate în bucăţi rămâne întreg! (Evenimentul Zilei)

Biserica fiind în reparaţii, victimele accidentului au fost comemorate în sala de festivităţi a primăriei. (Evenimentul Zilei)

Cu arsuri foarte grave pe 70% din corp, ea s-a stins în drum spre spital. (Naţional)

Arestarea s-a operat fără infuziune de sânge. (Naţional)

Familia mulţumeşte călduros celor care au luat parte la decesul scumpei lor Elisabeta M. (România Liberă, decese)

Apa oceanului şi clima sunt foarte umede în această regiune. (România Liberă)

Raportul poliţiei relevă că victima s-a sinucis singură. (Actualitatea Bănăţeană)

Spitalul judeţean a fost dotat cu un aparat de reanimare după ultimul strigăt. (Monitorul de Cluj)

Când s-a sinucis nefericita femeie? Oare şi-a găsit moartea înainte de a se arunca în apele Mureşului? (Monitorul de Timişoara)

Vânătoarea în Vrancea: mai puţini cerbi, dar mai numeroşi. (revista AGVPS)

Îşi mişca coada în cadenţă, ca un soldat la paradă. (revista AGVPS)

Ultimele lui cuvinte au fost o tăcere sfidătoare. (Glasul Bucureştilor)

Botez – viaţă şi acordeoane

Duminică am participat la botezul unei eleve la Biserica Baptistă Sfânta Treime din Iaşi. A fost un lucru extraordinar să văd patru adolescenţi, hotărâţi frate, să nu dea înapoi de la Cristos şi gata să Îl mărturisească în faţa părinţilor, prietenilor, colegilor şi, mai ales, a profesorilor lor.

Una dintre domnişoare era studenta doamnei Doina Dimitriu – personalitate cu care Iaşul se poate mândri.

Am rămas plăcut impresionat să văd că soprana, care printre altele a cântat şi la Scala din Milano, îşi drege vocea pe hol şi apoi, invitată de pastorul bisericii, ajunge în faţă şi cutremură biserica cu glasul ei.

Dimineaţă fiind – tortură pentru cântăreţi – a cântat un Ave Maria, de m-a făcut să uit şi de cuvinte şi de teologie şi de ce-o să zică fraţii. La sfârşit ropot de aplauze, iar apoi  o mărturie frumoasă a tinerilor în faţa martorilor văzuţi şi nevăzuţi.

Aşa tineri mai zic şi eu; nu le-a fost ruşine să îşi invite profesorii la cununia lor publică cu Cristos. Mai ales că, ei sunt aceia care pot observa cel mai bine când mirii vor fi certaţi.

Au avut credinţă şi tupeu. La unirea lor cu Cristos a cântat Doina Dimitriu, dar nici nu vreau să mă gândesc ce-a fost în cer: viaţă şi acordeoane…

Bob, mi-e dor de plămânul meu

În anii ’50 Marlboro a declanşat o campanie pentru asocierea ţigărilor sale cu ideea de „bărbat adevărat”. Cowboy-ul a reprezentat din perioada cuceririi Vestului şi până acum emblema familiară a masculinităţii, independenţei şi durităţii virile şi a fost simbolul preferat de această companie.

Într-o cultură a imaginii postmoderne, indivizii îşi extrag propria identitate din aceste figuri şi, ca atare, publicitatea devine un mecanism important de socializare.

Componentele principale ale reclamelor Marlboro clasice sunt reprezentate de o conjugare a elementelor: natură, cowboy, cai şi ţigări. Acest sistem asociază ţigara Marlboro cu masculinitatea, forţa şi natura.

De remarcat în imaginea de mai jos, cowboy-ul pierde din dimensiune, atenuat de imaginile cerului şi a câmpiei. De ce această schimbare faţă de reclamele timpurii?

În anii 1980, au devenit din ce în ce mai răspândite rapoartele care arătau că fumatul reprezintă un pericol – mesaj subliniat şi în anunţul obligatoriu din josul reclamei „Conform hotărârii CE… fumatul dăunează grav sănătăţii!” Pentru a răspunde acum acestui atac, reclamele Marlboro prezintă acum imagini ale unei naturi pure, curate, sănătoase, ca şi cum fumatul ar fi ceva „natural” şi ţigările ar fi o emanaţie a unei naturi sănătoase şi binevoitoare.

Printr-un proces de metonimie reclama încearcă să asocieze ţigările cu peisaje verzi, „luminoase” „sănătoase”, cu cai, arbori şi cer albastru, ca şi cum toate sunt elemente „naturale”, ascunzând faptul că tutunul este un produs artificial, sintetic, plin de pesticide, conservanţi şi alte substanţe chimice periculoase.

Imaginile arătate în reclame pun la dispoziţia consumatorului un construct care încearcă să camufleze contradicţia dintre „munca grea” şi ţigara „uşoară”, dintre scena „naturală” şi produsul „artificial”, dintre peisajul „răcoros” şi activitatea nesănătoasă legată de ideea de foc care este fumatul.

Dincolo de asta am descoperit nişte reclame antifumat care merită toată atenţia.

Marlboro Lights: „Omoară-te încet!”

„Bob, mi-e dor de plămânul meu.”

„Bine aţi venit în ţinutul Marlboro.”

„Şi dacă reclamele la ţigări spun totuşi adevărul?”

Bagă-ţi pioneza în ureche

Ce ţi-e omul? Să îi scrii cu litere de-o şchioapă, pe fiecare pachet de ţigări sau în orice reclamă, că fumatul ucide sau orice alt avertisment şi el, cu încăpăţânare să afirme, prin gestul inhalării fumului, că nu vrea să mai trăiască.

De ce să mă mir că nu ascultăm „poveştile” Bibliei? Am putea spune că recomandările de pe pachetele de ţigări sunt făcute de specialişti şi au fost chiar votate de Consiliul Europei, pe când Biblia…

Dar să presupunem că vrei să scapi de fumat. Ce faci? Vii în Iaşi la Spitalul de Recuperare. Citeam într-un ziar că, într-un an de zile, aproximativ 50 de ieşeni se eliberează de foiţa subţire învăşurată în jurul tabaciocului (reg. Moldova). Dar ce se întâmplă cu celelalte sute care nu reuşesc? Nu este numai dependenţa de nicotină, ci şi dependenţa de gest. Ce să faci cu mâinile?

Unul din tratamentele oferite este acupunctura. Ţi se introduce în ureche o pioneză specială timp de şapte zile. Specialiştii spun că în 60% din cazuri aceasta asigură succesul pentru o perioadă de trei luni. Dar după aceea? Ce te faci? Devii panou de afişaj?

De câte pioneze are nevoie Duhul Sfânt să ne elibereze? De nici una. Are nevoie doar de o ureche care să audă Cuvântul lui Dumnezeu care taie. Bunicul meu, Gyuri (Galiş Gheorghe), a fost un fumător înrăit şi duhănea (reg. Ardeal) până duhnea. A fumat ultima ţigară înainte de a fi intrat în biserica din Oradea, unde l-a auzit pe Liviu Olah. După ce a fost sfârtecat în inimă de sabia Duhului a fost un alt om.

Se poate fără pioneze.

P.S. Dedic acest post celor cu care am jucat fotbal vineri seara: Popa, Florin, Tudor. Ştiau fotbal, dar nu mai puteau alerga. 🙂

Să nu te mai rogi „Tatăl nostru”

Într-un anume context, Isus doreşte să îi înveţe pe ucenici ceva despre rugăciune şi începe cu cuvintele „Când vă rugaţi…”. Aceasta înseamnă că El presupunea că ucenicii au deja această disciplină a rugăciunii, în consecinţă ar fi fost de prisos să le mai demonstreze importanţa rugăciunii.

Apoi le spune „să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe…”, capcană în care, de multe ori, ne regăsim şi noi. Ne apucăm şi recităm rugăciunea ca pe o formulă magică, crezând că este parola corectă pentru a accesa serverul împăratului.

Dincolo de disputa, dacă ar trebui să rostim rugăciunea „Tatăl nostru” la ora de rugăciune sau nu, doresc să redau un mesaj care are de-a face cu modul în care o rostim. Cred că dacă am fi atenţi la conţinut, nu s-ar mai încadra la bolboroseală.

Să nu spui Tată, dacă nu te comporţi ca un fiu în fiecare zi!

Să nu spui nostru, dacă eşti închis în egoismul tău!

Să nu spui care eşti în ceruri, dacă eşti preocupat numai de lucrurile pământeşti!

Să nu spui vie împărăţia Ta, dacă o confunzi cu succesul material!

Să nu spui sfinţească-se numele Tău, dacă nu-L respecţi!

Să nu spui facă-se voia Ta, dacă nu o accepţi şi când e dureroasă!

Să nu spui pâinea noastră cea de toata zilele dă-ne-o nouă astăzi, dacă nu te gândeşti la cei înfometaţi!

Să nu spui ne iartă nouă greşelile noastre, dacă păstrezi ranchiuna pentru fratele tău!

Să nu spui nu ne duce pe noi in ispită, dacă ai de gând să păcătuieşti în continuare!

Să nu spui Amin, dacă nu iei în serios cuvintele din rugăciunea „Tatal nostru”!

De la spital la bal

Ieri, 22 noiembrie 2007, Colegiul Richard Wurmbrand s-a scufundat la ora 11.00 a.m. în marea mulţumirii. Fiecare persoană s-a oprit din turaţia vieţii pentru a-şi număra binecuvântările, care nu au fost puţine. Am umplut table întregi cu motive care aveau de-a face numai cu instituţia, fără să punem la socoteală binecuvântările personale. Am făcut cu adevărat exces de mulţumire.

Nu suntem o naţiune care are ca şi trăsătură definitorie de caracter mulţumirea. Suntem frustraţi şi uităm să numărăm ce avem (aici unii mă veţi taxa, deoarece acum fac exact acelaşi lucru) şi numărăm ce nu avem – dacă este posibilă o astfel de numărătoare.

Am împrumutat de la americani inimile Sf. Valentin şi căsătoriile de o zi, drăcoveniile Halloween-ului şi petrecerile dezmăţate, dar nu modelul de încurajare şi nici Ziua Recunoştinţei. În România dacă vrei să asişti la o competiţie sportivă, trebuie să cunoşti toate sloganele de descurajare împotriva echipei adverse. Noi huuiddduuuim fără să ne gândim că am face mai mult bine, dacă ne-am încuraja echipa favorită. Huidu de la Kiss FM cred că are numele predestinat, numele reflectă caracterul. 🙂

Ca istorie umană, avem o experienţă lungă şi o tradiţie recunoscută în ceea ce priveşte supravieţuirea în condiţii de adversitate. Noua sarcină care ne revine nouă, generaţiei acutale, şi în care nu avem deloc tradiţie, are de a face cu supravieţuirea în condiţii de prosperitate. Am văzut deja în viaţa mea că bunăstarea aduce cu ea, pe lângă avantaje, şi lipsuri. Unul din ele este mulţumirea. Să fie oare din cauză că am aşa de multe lucruri pentru care trebuie să mulţumesc şi nu am timp să le enumăr?

Totuşi ieri, după ce am ieşit de la dezintoxicare, am ajuns direct de sub perfuzie la masa Recunoştinţei unde l-am sărbătorit pe Dumnezeu. Am învăţat de la Pavel că voia lui Dumnezeu este să mulţumim pentru toate lucrurile (1 Tesaloniceni 5:18), toate însemnând toate. Mărturisesc că mi-a fost greu să mulţumesc pentru toate care le cuprinde cuvântul toate. Mi-a fost greu să mulţumesc pentru ce nu am, dar mi-am adus aminte de un proverb care spunea aşa: „Am cârtit că nu am pantofi, până când am întâlnit un om care nu avea picioare.”

Am descoperit şi o soluţie pentru noi ca naţiune. Ce-ar fi dacă am institui Ziua Nemulţumirii? Am avea atunci o zi dedicată special aruncării cu blesteme, cu cârtiri, cu frustrări, iar în restul zilelor am face risipă de mulţumire. Propun domnului preşedinte Traian Băsescu să urmeze exemplul preşedintelui american Abraham Lincoln şi să proclame măcar o „Zi a Nemulţumirii”. Poate aşa ne vom vindeca!

Am ieşit de la dezintoxicare

Aş dori să cer iertare vizitatorilor care au bătut la ecranul blogului meu în ultimele zile şi nu au găsit pe nimeni; aceleaşi vechi postări, praf pe mobilă, pânze de păianjen pe la colţuri şi un aer îmbâcsit.

Aşa se întâmplă când te apucă pandaliile şi crizele. Te iau prin surprindere, fără să le poţi preveni. În momente ca acestea, când blogul ţi se urcă la cap, vine salvarea şi nu mai apuci să dai de veste. Te leagă, te pun pe targă, te ridică, îţi înfing acul în venă şi treci pe alimentare cu perfuzie.

Săptămâna trecută conversam cu un amic pe messenger, care mă încuraja să scriu mai mult şi mă felicita că ajunsesem în top pe locul 10. Suna periculos, prea mult pentru un alter-egoist ieşean.

Aşa că, de voie de nevoie, am fost la dezintoxicare. Mă luase microbul blogului şi am fost internat de internet. 🙂 Cineva mă avertizase, însă n-am crezut.

Nu mi-am mai verificat e-mailul, nu am deschis blogul, nu am răspuns nimănui. Am hotărât să nu mai stau pentru câteva zile în mediul virtual. Am vrut să iau câteva guri de aer original, să mai stau şi prin bucătărie sau prin living. „Văgăuna” – vorba soţiei – nu m-a mai văzut la faţă de o săptămână. Am scos toate cablurile, mi-am fiert ceaiuri din iarba câmpului şi am făcut infuzie cu plantele medicinale opărite ale cerului.

(Mă întreb dacă am pierdut ceva? Pătrăţosu e la locul lui, Iliescu nu e la locul lui, dar e tot aici şi lumea lui Gramo încă se învârte.)

În primele zile am făcut destul de rău. Cămaşă de forţă, pereţi antifonaţi cu rugăciune. Doream mult să mai scriu, măcar să văd ce scriu alţii. Totuşi nu m-am lăsat. După trei zile am început să uit de blog. Unele lucruri reacţionează mai bine la post. Dezintoxicarea de blogită cronică este unul din ele.

Acum o iau uşor din nou, o iau cu pastile de smerenie şi domolire. Sper să mă ţină. Dacă încep iar să tremur, să ştiţi de ce nu mă găsiţi.

Bulgaria-România egal

Meciul Bulgaria România a fost unul mai mult care ţinea de orgolii. În grupa cu Bulgarii, ne-am înjurat de a auzit toată Europa, după cum ştim, şi presa a pompat cerneală multă pe tema mămăligarilor. 

Am aflat ce au făcut românii în Bulgaria. Au reuşit să se egaleze ca şi în retur.

Deşi meciul a fost pierdut, am reuşit să scoatem un rezultat de egalitate. Balcanism. Balcanismul s-a manifestat concretuos în realitatea călătoriei înspre arenă şi în realitatea meciurilor.

Nu ne putem dezice. Românii în drum spre Sofia i-au atacat nu pe bulgari, ci pe români. Cum să spargi cauciucurile conaţionalilor? Culmea balcanismului: românii să îi bată pe români în Bulgaria.

La meci, nu ne-am liniştit.

Ajunşi în retur, fără „praf”, am aprins torţe şi le-am aruncat în bulgari. Gest nobil de pace între două ţări vecine. Sentimentalismul ieftin al lui Stoicikov, familiaritatea agresivă a lui Mutu, violenţa limbajului care ne apropie, parbrize sparte, instinctul malefic de distrugere al suporterilor au oferit un spectacol fotbalistic demn de comentariul lui Ţopescu când şi-a dat demisia.

Ne jignim fiindcă ne iubim şi rostim imprecaţii ca dovadă de apropiere. Balcaniada este o competiţie zilnică, care are loc nu neaparat între sportivi.

Nu am soluţie pentru inteligenţa spirituală

Sâmbăta aceasta am participat la Conferinţa MATE (The Moldavian Association of Teachers of English) care avut loc la Colegiul Costache Negruzzi – Iaşi. Organizare bună, mâncare bună, însă la sesiunea plenară, doamna profesor universitar a prezentat o lucrare despre stiluri de învăţare, pornind de la teoria inteligenţelor multiple dezvoltată de Howard Gardner.

Această teorie educaţională sugerează că fiecare om are diferite tipuri de inteligenţă, care îi alcătuiesc, într-un mod unic, ceea ce se cheamă „profilul cognitiv”. Nu vreau să intru în detalii, simpla enumerare explică per se fiecare tip de inteligenţă:

1. Interpersonală (oamenii)

2. Intrapersonală (sinele)

3. Logico-matematică (numerele)

4. Kinestezică (trupul)

5. Spaţială (imaginile)

6. Lingvistică (cuvintele)

7. Ritmică (muzica)

Aici, doamna profesor face o paranteză şi menţionează că mai există două tipuri de inteligenţă:

8. Naturalistă (mediul înconjurător) şi

9. Spirituală (?).

Dincolo de critica ce poate fi adusă acestei teorii, m-au zgândărit două aspecte.

În primul rând, atunci când a ajuns la descrierea caracteristicilor fiecărui tip de inteligenţă, a sărit, presupun că din „greşeală”, peste inteligenţa spirituală. Nu se poate la un astfel de nivel să fii incomplet. A fost pe faţă! Discriminatoriu!

Să presupunem că aş fi un suştinător al teoriei inteligenţelor multiple, azi nu am aflat cum ar trebui să predau limba engleză copiilor care sunt posesorii de inteligenţă spirituală.

Am făcut teste la noi în şcoală şi se pare că avem numai din-ăştia cu inteligenţă spirituală. Toţi sclipesc. Au şi alte tipuri de inteligenţă, însă predominantă este inteligenţa spirituală. Ce fac cu ei? Se pare că nu vor învăţa limba engleză niciodată, din moment ce nu există o metodică pentru astfel de copii.

În al doilea rând, a trădat, fără să vrea, ce fel de tip de inteligenţă suştine şi ce fel de concepţie despre lume şi viaţă întrupează. Iată câteva din recomandările pe care le-a făcut celor care predau limba engleză unor copii:

– cu inteligenţă intrapersonală – aplică tehnici de relaxare a minţii

– cu inteligenţă kinestezică – aplică tehnici de relaxare a trupului

– cu inteligenţă naturalistă – audierea unor piese de genul Sounds of Nature

Cu alte cuvinte, în fiecare din noi zace un Ghandi, un Freud sau un Darwin, trebuie doar să-l învăţăm limba engleză.

Inteligenţa spirituală are de a face cu conexiunea fiecărei persoane cu Creatorul ei. Înseamnă abilitatea de a recunoaşte principiile după care se guvernează viaţa (legile naturale şi spirituale) şi de a trăi conform acestor principii. În termeni laici, ea se cheamă înţelepciune. „Frica de Domnul este începutul înţelepciunii!”

Ce să fac cu cei care au inteligenţă spirituală – cine nu o are? Cum să le predau? Poate mă ajutaţi voi! 🙂

Hai să citim un film şi hai să vedem o carte

Astăzi nu mai spunem „Hai să citim o carte!” sau „Hai să ne uităm la un film!”, ci spunem „Hai să ne uităm la o carte!” şi „Hai să citim un film!” Adolescenţii nu se omoară cu cititul. Prin urmare, le propun o mică lectură pe ecran (un fel de blasfemie) care să îi provoace.

În cartea sa, Declaraţie de iubire, Gabriel Liiceanu discută despre oamenii care i-au influenţat viaţa. Cartea are şi un capitol care mă lasă să înţeleg că anumiţi oameni, deşi morţi, trăiesc prin cărţile lor şi au o influenţă majoră asupra noastră. Pentru cei cărora lectura le pare o luare la trântă cu paginile, un duel nepoliticos, le recomand invitaţia la dans pe care le-o propune Liiceanu.

„Cărţile lucrează în clandestinitate… autorii sunt agenţii cei mai secreţi ai lumii.”

„Privite, cărţile par nespus de sfioase. Ele nu vin niciodată spre tine. Ca într-o medievală iubire, tu trebuie, întotdeauna, să le cauţi şi să te duci către ele. Fiinţa lor este aşteptare pură. Le va deschide cineva pentru a le face, astfel, să înceapă să fie?„

„Când privesc peretele unei biblioteci, îmi vine în minte scena balului din Război şi Pace. Doamnele aliniate, aşteptând, de-a lungul peretelui. Spaima Nataşei că nimeni nu o va invita la dans. Expresia încremenită a chipului ei, „gata deopotrivă şi de deznădejde, şi de de extaz”. Iar apoi, prinţul Andrei care se apropie şi îi propune un „rond de vals”. „De când te aşteptam”, pare că spune Nataşa, iar zâmbetul i se iveşte pe faţă „în locul lacrimilor ce stătuseră să o podidească.” Şi „speriată şi fericită”, îşi sprijină mâna pe umărul prinţului Andrei.”

„Cărţile aliniate, aşteptând, de-a lungul peretelui. Privirea distantă care trece peste ele, fără să hătărască asupra uneia anume. Apoi mâna care se întinde, care scoate o carte din raft, care o deschide. Dansul poate începe. Dans cu o carte.”

„Dezavantajul cărţii, faptul că trebuie deschisă… Astăzi distanţele dintre oameni nu se mai acoperă prin „scrisori groase”, ci prin media, în esenţă prin aparate care pot fi „deschise” printr-o simplă apăsare de buton.”

„Locul dansului cu o carte l-a luat channel surfing-ul, „zappajul”, balansul pe internet, pe scurt dansul cu un ecran. În „lupta” dintre carte şi ecran, a decis fiinţa leneşă a omului.”

Leneşilor, la treabă!

De mâine gata cu maxi-taxi

Nişte gânduri mai de demult aveau în vedere aventurile pe care le experimentăm atunci când ne aflăm în mijloacele de transport în comun. În urma mesajului de revoltă postat ieri, am hotorât şi eu să boicotez RATP-ul.

CUM?

Ne cumpărăm maşină.

Anul acesta am împlinit 10 ani de şoferie. Am condus până acum maşinile altora. De la Dacia şi acum Opelul părinţilor până la Fiesta şi Laguna socrilor. Am condus mult microbuse, Mercedesul şi Fordul şcolii, cu care avem amintiri de povestit strănepoţilor. Drumul Iaşi-Oradea-Budapesta le este, în mod special, cunoscut acestor cai putere.

Călăuzirea a fost interesantă. Mă rugam mult pentru o maşină. Mă rog de 10 ani. (Computerul l-am primit mai repede.) Poate că în sfârşit ştiu să conduc?!

Urma să facem o călătorie misionară importantă într-o ţară şi aveam nevoie disperată de o maşină, avionul creştea costurile enorm. Soţia mea a venit din USA cu acelaşi gând. I-am întrebat pe părinţi şi pe socrii, toţi au afirmat „Ar fi şi timpul!”

Aveam girul, n-aveam maşina. Doream o maşinuţă cu două uşi, până în 5.000 de Euro. Alaltăieri mă întâlnesc cu o cunoştinţă care avea o maşinuţă de vânzare: VW Golf IV, motor 1.9, AC, 130.000 km la bord. Suma? 7,300 Euro. Mult pentru mine. Preţul însă scade vertiginos şi omul mă aşteaptă cu ratele. Mulţumesc, Doamne!

Mâine mergem să o luăm. Îi dăm binecuvântarea şi apoi o înhămăm la treabă.

Tot de mâine, vă rog să nu vă mai urcaţi în maxi-taxi, ci cumpăraţi-vă maşină. Poate schimbăm ceva în Iaşul nostru!