Scriu aceste rânduri înainte de plecare. Plec acasă, acolo unde am obârşiile. Mă duc să îmi văd bunicii şi părinţii la Oradea. vreau să miros zdrenţele salcâmilor de pe strada unde am locuit. Tot de acolo am primit azi un mesaj de la o fostă colegă. Nu-i dau numele să nu se supere. Iată ce ne-a scris:
Salut tuturor !
Meditam azi ca într-o zi ca cea de azi, într-un viitor 1 noiembrie, ne vor „sărbătorii” şi pe noi, cei care vor rămâne în urma noastră… Uneori ideea asta mă deprimă, mai ales atunci când conştientizez că stăm oarecum la rând… La loteria asta toţi „câştigăm”, dar într-un mod aşa civilizat… şi sigur. Alteori mă tot întreb oare ce luăm cu noi din toată alergarea asta?
Esenţa, încă o vânez, încă o caut… Are Marin Sorescu o poezie. Cu dedicaţie pentru noi, pentru noi toţi cei de azi care ne vom trece într-o zi… (viii de azi, morţii de mâine… 🙂 )
Scara la cer
Un fir de paianjen
Atârnă de tavan.
Exact deasupra patului meu.
În fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
Mi se trimite şi
Scara la cer- zic,
Mi se aruncă de sus.
Deşi am slăbit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Mă gândesc că trupul meu
E prea greu
Pentru scara asta delicată.
– Suflete, ia-o tu înainte
Pas! Pas !
Dragă prietenă, disperarea este cea mai suculentă sursă de existenţă a păianjenilor. Se ţes în ea cât ai zice fir. Plus de asta, nu rezistă pânza de paianjen cu ce cărăm după noi. Fii veselă! Doar nimeni nu ştie când soseşte liftul. Important este să meargă în sus.
Aşa cu aşa... 