Archive for 12 noiembrie 2007

h1

Dedicaţie pentru Emilian

12 noiembrie 2007

Înviere – de Cătălin Lata 

Astepţi înviere
Şi-aştepţi viaţa nouă?
Priveşte-ţi renaşterea-n duhul lăuntric
De alba splendoare de pic de rouă!
Priveşte-ţi fiinţa-n formare finală
Cum ia-nfăţişare
De îngere de soare,
De înger de glorii, de lume astrală…
Priveşte-ţi fiinţa-n formare finală!

Aştepţi înviere
Dar ştii tu că-n zori
Se-ajunge prin noapte,
Şi-asemenea Viaţă, o ai doar când mori?
Câştigi orizonturi când ştii ca să pierzi!
Pierzându-ţi viaţa ai cer mai albastru
Şi pajişte sfinte ce veşnic sunt verzi.
Şi orice sămânţa-ngropată-n ţărână
Când rodul îşi dă şi fructul îşi scoate
Ne-arată că viaţa nicicând nu-i bătrână
Viaţa e parte din Eternitate!
Cristos ca să vadă misteru-nvierii,
Purtatu-Şi-a crucea în Vinerea mare
Prin ura mulţimii,
Pe drumul durerii.
Şi-a stat şi-n morminte, sub semnul peceţii…
Dar mult prea puţin, căci, iată
Se-arată
În ziua a treia, puterea Vieţii!

Aştepţi înviere
Şi-aprob aşteptarea
dar pentru-a atinge-o, în moarte-i chemarea,
În gol de neant ce-aduce uitarea…
Şi ca să înţeleg de ce-o să am parte.
Eu crucea îmi port căutându-mi Golgota.
Dar cum sa mă sting
Şi-n ce fel de moarte?

h1

Nu există mângâiere pentru moartea mamei, doar înviere

12 noiembrie 2007

inviere.jpg

Nu scriu aceste rânduri pentru familia Bulgariu, ci pentru mine, pentru ceilalţi. Cei în suferinţă, familia îndoliată este mai bine să citească Psalmul 23 şi Psalmul 90, nu mai puţin de 5 ori pe zi.

Nu ne place să vorbim despre moarte. Ea este ultimul (sau singurul) taboo inventat de post-modernişti. Poţi vorbi deschis despre orice: sex, homosexualitate, avort, etc. Însă nu despre moarte. Dacă o mai faci şi public… Cu toate acestea iată-mă deschizând gura.

Tot ce trebuie să fac este să trăiec ceva timp şi mă voi întâlni cu jalea. Tot ce trebuie să fac este să trăiesc îndeajuns şi voi muri. Într-o lume păcătoasă aceste adevăruri sunt înfipte în fier-betonul realităţii, indiferent de cât de mult aş încerca să le neg.

Doar că atunci când, de exemplu, mama sau soţia îţi este răpusă de cancer, toată raţionalitatea şi credinţa îţi scot în faţă întrebarea arhi-întrebată, „De ce face Dumnezeu astfel de lucruri?”

Poate suna a blasfemie, dar întreaga noastră fiinţă strigă că acest lucru  – moartea – este nedrept din partea Lui, că durerea şi suferinţa noastră sunt prea mari, că am fost uitaţi.

(Repet! Nu scriu aceste lucruri pentru familia îndoliată! Le scriu pentru mine, pentru noi!)

Moartea nu este un accident. Moartea este făcătura lui Dumnezeu. Moise scrie destul de îndrăzneţ, „Tu îi întorci pe oameni în ţărână. Îi mături, ca un vis: dimineaţa, sunt ca iarba, care încolţeşte iarăşi: înfloreşte dimineaţa, şi creşte, iar seara este tăiată şi se usucă.” Păcatele noastre aduc moartea. Moise spune: „Tu pui înaintea Ta nelegiuirile noastre, şi scoţi la lumina Feţei Tale păcatele noastre cele ascunse. Toate zilele noastre pier de urgia Ta, vedem cum ni se duc anii ca un sunet.”

Deşi face aceste afirmaţii, Moise adaugă „Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!” Moise priveşte moartea în ochi şi o gândeşte în termenii vieţii, ai păcatului, ai lui Dumnezeu şi încearcă să o înţeleagă. Apoi cere înţelepciune să îşi trăiască viaţa în lumina morţii…

Iată că nu mi-am numărat de mult zilele şi nu prea mi-am înţelepţit inima. Este timpul!

Şi totuşi nu acceptăm moartea ca pe ceva obişnuit. Ne revoltă. Chiar dacă ea este „normală” şi nimeni nu îi scapă,  ceva o face anormală. De aceea, creştinii privesc lumea din perspectiva Finalului. Acolo la înviere se află descifrarea. Acesta este şi unul din motivele pentru care cartea Iov are un „happy ending”. Dumnezeu are, totuşi, ultimul cuvânt.