Archive for Decembrie 2007

h1

Îngerul chemat la Parchet

26 Decembrie 2007

Întotdeauna am fost avid după răspunsuri la întrebări şi tare mi-aş dori să Îl am ca şi interlocutor pe Dumnezeu. Dacă nu se poate, mă mulţumesc şi cu un înger. Luca stenografiază două întâlniri monumentale ale eternităţii cu timpul. Dumnezeu trimite un agent sub acoperire, care ajunge să fie interogat. Nume: Gabriel, cod: Luca 1:5-38. Ambele interogatorii incită frică, totuşi această tensiune ne dezvăluie caracterele diferite ale celor doi anchetatori.Cuvintele îngerului confruntau o rugăciune veche de pe buzele lui Zaharia, o speranţă de mult anulată, o ruşine zilnic neuitată. Afirmaţia lui Zaharia nu mi se pare deloc nerezonabilă. Fricoasă şi temătoare, inima lui rănită striga acum, pentru că Dumnezeu lucrase în toţi anii aceia de tăcere, „Din ce voi cunoaşte lucrul acesta?”

Deseori în inima celor care trăiesc în realitatea rugăciunilor neascultate pulsează un cinism protector. Oare chiar cred eu că Dumnezeu nu doar cunoaşte cele mai mari dorinţe ale mele, ci este şi în stare să mi le împlinească? Îi încredinţez eu cele mai şubrede colţuri ale inimii mele? În astfel de momente, cuvintele lui Isus sună mai mult a poruncă decât a mângâiere, „Să nu vi se tulbure inima!”

Îngerul răspunde întrebării lui Zaharia cu nişte cuvinte care îl reasigură şi mustră în acelaşi timp. „Eu sunt Gabriel, care stau înaintea lui Dumnezeu… iată că vei fi mut…”. Destul de ironic. Cel care a rămas neprihănit înaintea lui Dumnezeu, de-a lungul atâtor ani de tăcere sfâşietoare, este el însuşi redus la tăcere.

Şase luni mai târziu, acelaşi inculpat dialogheză cu Maria. Asemeni lui Zaharia, Maria a fost tulburată. În mod similar, ea a răspuns tot cu o întrebare. Însă spre deosebire de Zaharia, care se rugase harnic pentru un astfel de miracol, Maria era o adolescentă ce doar visa la căsătorie şi copii. Şi totuşi această ţărăncuţă răspunde cu o credinţă mai mare ca cea a preotului. „Cum se va face lucrul acesta?” Întrebarea a fost pe cât de încrezătoare, pe atât de anticipativă. „Ştiu că aşa va fi, însă cum, din moment ce eu sunt fecioară?” Nu era o problemă de autoritate. Ea era gata pentru inimaginabil, deoarece îşi vedea zilele în mâna Celui care vede toate lucrurile.

Răspunsurile celor doi anchetatori „chestionaţi” îmi reamintesc că sunt curat, doar când îi fac loc lui Dumnezeu să se mişte suveran peste viaţa mea. În pierderi şi în tăcere, renunţ chiar şi la cele mai năprasnice aşteptări ale mele în favoarea Celui care vede tot. Spre deosebire de dialogul cu Zaharia (Luca 1:19), Gabriel nici măcar nu se prezintă Mariei. Şi totuşi răspunsul ei surprinde, „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale.”

Cum îi răspund eu lui Dumnezeu? Aşa cum recunoştea Elisabeta, Maria era într-adevăr binecuvântată între femei. Eu am nevoie de perioade de înfrângere şi jale pentru a descoperi locurile neimaginabile ale prezenţei lui Dumnezeu. În interogatoriu, lacrimile şi tăcerea îmi şlefuiesc cel mai bine răspunsul.

Îmi pot imagina cuvintele ce colcăiau şi convulsionau în cel ce privea tăcut la copilul ce se năştea din pântecele odată sterp al soţiei. Anchetatorul este inculpat. Aşa sfârşeşte întotdeauna şi interogatoriul meu. Totuşi, după ce mi se deschide gura, strig şi eu împreună cu Zaharia, „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel… [care] ne va îngădui să-I slujim fără frică.”

Să nu ni se tulbure inimile. „Aveţi credinţă în Dumnezeu,” spunea cel născut din Maria, „…şi aveţi credinţă în Mine.”

Anchetatorul de serviciu


Anunțuri
h1

Felicitare de Craciun

25 Decembrie 2007

Dragii mei

Cu ocazia nasterii Mantuitorului va dorim ca Lumina Lumii sa va lumineze mintea si inima.

rebeca-cristian2.jpg

h1

Daruri expirate… inspirate (ceva mai mult despre mine)

23 Decembrie 2007

De 8 Martie trebuia să duc la şcoală mărţişoare. De ce să cumpăr, când ştiam că în dulapul din dormitorul părinţilor exista întotdeauna rezerva de anul trecut, aşa că luam de acolo mărţişoare expirate pentru a le oferi profesoarelor şi colegelor de clasă. De Crăciun primeam ajutoare de la americani, iar imediat după ce scotoceam în cutia de pantofi şi vedeam ce nu îmi trebuia, încropeam un cadou pentru cei mai nenorociţi. Ideea poate funcţiona şi poate da rezultate bune, însă poate avea şi întorsături neplăcute. Imaginează-ţi cum ar fi ca în acest an să îţi deschizi cadoul pe care l-ai făcut tu anul trecut unui alt membru din familia ta!

Dar, cred că pot afirma că şi Crăciunul este o sărbătoare a cadourilor expirate. Mă refer la cadoul gigantic care apare de Crăciun şi ni se înfăţişează de fiecare dată ca fiind nou. An după an, redeschid povestea lui Iosif şi a Mariei, a păstorilor, a magilor şi a stelei călăuzitoare. Dumnezeu este re-dădătorul, iar pruncul este re-datul. An de an redescopăr aceeaşi poveste şi anticipez acelaşi punct culminant. De fiecare Crăciun despachetez cadoul pe care l-am primit şi anul trecut, având în faţa mea alegerea de a-l arunca în debara sau de a primi pruncul – darul Tatălui – ca nou.

Se făcea pe la Crăciunul anului 1995 că rămăsesem ca o legumă stoarsă la pat. Eram bolnav de două săptămâni, timp în care din cauza temperaturii delirasem macarale, zaruri, frică, tremur, agonie, singurătate. Eram tiparul adolescentului baptist, înfundat cu predici, îmbibat de lacrimi de pocăinţă, cu întrebări o mie, singur în mulţime, atins de Duhul mai tot timpul, însă nesigur.

Nu ştiam dacă sunt mântuit sau nu, iar mare parte a întrebărilor mele iscoditoare şi enervante la ora de religie – din Liceul Baptist din Oradea – primea următorul răspuns: „Mai sapă!” Mă săturasem de atâta săpat în interiorul camerei, deoarece grămezile de pământ ce le clădisem la marginea gropii cunoaşterii ajunseră să ascundă lumina ce intra pe fereastră. Ajunsesem o cârtiţă ce locuia în adâncuri, hrănindu-mă cu humă ce, doar mirosea a creştinism.

Când mi se acrea de irelevanţă, când eram desgustat de prea tumultu-mi, luam cartea Cu Dumnezeu în subterană şi scormoneam în arhivele vulturului Wurmbrand, captiv în subteranele României. Aici mă metarmorfozam şi eu, pentru câteva pagini, din cârtiţă în vultur. Zburam liber în celulele puşcăriilor, împărţeam altora bruma de pâine ce o primeam, ascultam la maximum muzica codului morse şi visam la neprihănire.

Tot aici am aflat că poţi să predici în celula singuratică, iar Dumnezeu poate face minuni wireless, mântuind oameni la mii de kilometri depărtare. Totuşi, paginile se împuţinau, iar realitatea Deavolului era încă reală. Nu eram mântuit fiindcă nu ridicasem mâna la chemările predicatorilor, fiindcă nu avusesem o convertire spectaculoasă, iar pentru mine Dumnezeu nu era decât o ştachetă peste care nu puteai sări fără să o atingi, indiferent de prăjina pe care o foloseai.

Nu aveam o dată a naşterii. Eram ne-orice: ne-ajutorat, ne-avenit, ne-curat, ne-locuit, ne-născut. Am rămas singur acasă, nici prienteni, nici familie, doar eu şi aerul puşcăriei wurmbrandiste. Mi-am adus aminte de predicile din celula singuratică. Hristos începea a se despacheta cu totul nou în anul acela. Aşa că am hotărât să ţin şi eu o liturghie cu o audienţă magică. Îngerii se înghesuiau pe unde puteau, pe pat, lângă televizor, pe crengile bradului, şi aşteptau cu nerăbdare serviciul divin. Hristos Însuşi era prezent.

Astfel, după tiparul baptist, am început cu rugăciune şi cu un cuvânt de bun venit. De cântat, nu prea puteam, în schimb am compensat cu colindele unei casete bâlbâite. Am trecut peste momentul colectei din pricina oaspeţilor de seamă şi de acest Crăciun am citit un text pentru Paşte, Ioan capitolul 20. După ce am rostit o rugăciune, am început să predic. Hristos mi se revela tot mai mult, se născuse în sânge şi avea să moară în acelaşi mod. Smirna îşi avea rolul ei, Cristos a fost îmbălsămat de dragul meu. Aceasta era ocazia mea de a mă naşte din nou. Aşa că, am făcut chemare şi spre surprinderea mea un suflet ridică mâna. Eram eu. În sfârşit aveam o zi de naştere. Eram viu.

De atunci încoace, mă uit la taina lui Dumnezeu făcut carne, încoronat cu aur la naştere şi cu spini la moarte. Uimit de gloria lui Dumnezeu în chipul Copilaşului, Îl primesc din nou, cu o inimă iubitoare, ca rege. Şi asta, pentru că Dumnezeu vine la mine şi anul acesta cu un Dar.

h1

Încotro? În Cotroceni, la preşedintele Băsescu…

22 Decembrie 2007

Încotro să o iei după ce ai fost bolnav la pat atâta vreme? Normal, înspre Cotroceni. După încă o noapte de nesomn şi după absenteismul motivat din zona blogosferică, trebuia să îmi revin cumva. M-a înviat la invitaţia la Cotroceni.

Corul Colegiului Richard Wurmbrand împreună cu câţiva profesori au fost invitaţi la Palatul Cotroceni să cânte câteva colinde domnului preşedinte Băsescu. Dincolo de multele şi frumoasele lucruri pe care le-am învăţat în această experienţă, am descoperit încă o dovadă că tot ce spune Biblia este adevărată. În cartea Proverbelor 30:28 aflăm următoarele: „păianjenul îl poţi prinde cu mâinile şi se găseşte totuşi în casele împăraţilor.” Am văzut o mică pânză de paianjen şi la Cotroceni. 🙂 Deci e adevărat!

După o scurtă urare de bun venit din partea domnului Băsescu, fiecare grup a prezentat câte un colind. Când grupul de la CRW a încheiat interpretarea celor două colinde, preşedintele le-a făcut onoarea de a-i invita în faţă pentru a colinda întreaga asistenţă din partea lui. La sfârşit ne-a urat să ne vedem şi peste şapte ani! Cine ştie?

Mai jos câteva poze.

Corul Colegiului Richard Wurmbrand cu domnul preşedinte.

crw_basescu.jpg

Preşedintele primeşte pinul de aur cu sigla Colegiului.

pin1.jpg

În faţă, la invitaţia preşedintelui.

cor.jpg

Discursul preşedintelui.

discurs.jpg

h1

Răvaşe pentru Balul Spărgătorilor de nuci

12 Decembrie 2007

Pentru cei care doresc să se implice în organizarea balului, o pot face şi în următorul mod:

Sunteţi invitaţi să căutaţi citate despre sărbătoare, dărnicie, bucurie, mulţumire, iubire de aproape, slujire, inimă, credinţă, etc. Aceste citate trebuie să fie însoţite de menţiunea cărţii de unde le-aţi cules şi de autor.

Căutarea voastră va fi recompensată de publicarea acestor citate în răvaşele pe care invitaţii le vor primi la balul de Vineri.

Citatele găsite pot fi trimise fie la adresa mea personală, fie aici pe blog sau le pot primi personal.

h1

This is the truth – speech

10 Decembrie 2007

Cineva mi-a atras atenţia că există un speech creat pentru o campanie electorală în Argentina, care urmează calapodul speech-ului postat anterior. Am căutat în arhiva tubului şi am găsit unul mai interesant. Uite cum te poţi juca cu cuvintele, mai ales cu topica. Care este, în cele din urmă, adevărul adevărat?

h1

Discurs cu susu’n jos

8 Decembrie 2007

upside-down.jpg

Iată ce am găsit pe youtube.

Citind rândurile de sus în jos, este un discurs pentru alegatori
citit de jos în sus, este ceea ce gândesc politicienii cu adevărat:

În partidul nostru politic, ne respectăm promisiunile
doar imbecilii pot crede că
noi nu vom lupta împotriva corupţiei
pentru că, un lucru e sigur pentru noi:
cinstea şi transparenţa sunt fundamentale pentru atingerea idealurilor noastre
vom demonstra ca e o mare prostie să crezi că
mafia va continua să facă parte din guvern ca în trecut
vă asigurăm, fără umbră de îndoială, că
dreptatea socială va fi scopul principal al mandatului nostru
cu toate acestea, există încă oameni proşti care îşi imaginează că
guvernarea să fie posibilă în continuare
cu aceleaşi vechi şmecherii politice
când ne asumăm puterea, facem totul pentru ca
să se termine cu situaţiile privilegiate şi cu traficul de influenţă
nu suportăm în nici un fel ideea că
poporul va flămânzi
ne vom îndeplini misiunea chiar dacă
rezervele economice vor fi complet epuizate
vom exersa puterea până ce
veţi înţelege că începând de acum
Noi suntem partidul _________, noua politică.