Archive for the ‘Roade blog-osul’ Category

h1

Am ieşit de la dezintoxicare

22 Noiembrie 2007

unplugged.jpg

Aş dori să cer iertare vizitatorilor care au bătut la ecranul blogului meu în ultimele zile şi nu au găsit pe nimeni; aceleaşi vechi postări, praf pe mobilă, pânze de păianjen pe la colţuri şi un aer îmbâcsit.

Aşa se întâmplă când te apucă pandaliile şi crizele. Te iau prin surprindere, fără să le poţi preveni. În momente ca acestea, când blogul ţi se urcă la cap, vine salvarea şi nu mai apuci să dai de veste. Te leagă, te pun pe targă, te ridică, îţi înfing acul în venă şi treci pe alimentare cu perfuzie.

Săptămâna trecută conversam cu un amic pe messenger, care mă încuraja să scriu mai mult şi mă felicita că ajunsesem în top pe locul 10. Suna periculos, prea mult pentru un alter-egoist ieşean.

Aşa că, de voie de nevoie, am fost la dezintoxicare. Mă luase microbul blogului şi am fost internat de internet. 🙂 Cineva mă avertizase, însă n-am crezut.

Nu mi-am mai verificat e-mailul, nu am deschis blogul, nu am răspuns nimănui. Am hotărât să nu mai stau pentru câteva zile în mediul virtual. Am vrut să iau câteva guri de aer original, să mai stau şi prin bucătărie sau prin living. „Văgăuna” – vorba soţiei – nu m-a mai văzut la faţă de o săptămână. Am scos toate cablurile, mi-am fiert ceaiuri din iarba câmpului şi am făcut infuzie cu plantele medicinale opărite ale cerului.

(Mă întreb dacă am pierdut ceva? Pătrăţosu e la locul lui, Iliescu nu e la locul lui, dar e tot aici şi lumea lui Gramo încă se învârte.)

În primele zile am făcut destul de rău. Cămaşă de forţă, pereţi antifonaţi cu rugăciune. Doream mult să mai scriu, măcar să văd ce scriu alţii. Totuşi nu m-am lăsat. După trei zile am început să uit de blog. Unele lucruri reacţionează mai bine la post. Dezintoxicarea de blogită cronică este unul din ele.

Acum o iau uşor din nou, o iau cu pastile de smerenie şi domolire. Sper să mă ţină. Dacă încep iar să tremur, să ştiţi de ce nu mă găsiţi.

Anunțuri
h1

Icoanele noastre de toate zilele: prea emoţionat ca să mă pot exprima :-)

30 Octombrie 2007

Nu era de ajuns că aveam cafea instant, ceai instant, încălzitoare instant şi credite instant, a apărut şi instant messengeru’. De când cu yahoo messengerul (mesagerul) muşchii feţelor noastre nu mai fac mişcări naturale, iar faţa ne este scrijelită de la atâtea schimonoseli pe care le încercăm cu disperare pentru a semăna tot mai mult cu emot-icoanele din meniu. Ce sunt ele? Icoanele emoţiilor noastre. Ce nu putem comunica punem în imagini.

Am ajuns ca în locul unei exprimări coerente să facem prescurtări de toate soiurile. Numai că de la prescurtările făcute în text am devenit şi noi nişte oameni prescurtaţi. Ni s-a prescurtat gândirea.

În loc de o prezentare frumoasă, respectuoasă şi timidă atunci când faci cunoştinţă cu cineva, te apuci pe mess (vezi prescurtarea 🙂 ) din prima şi întrebi „asl?” În loc ca la o glumă bună să râzi de să te prăpădeşti spui „lol” 😆 şi în loc de un mulţumesc frumos, tai un scurt „thx”.

Unde mai pui că mimăm şi gesturile acestor capete galbejite, parcă bolnave de tifos. Nu ne mai ştim exprima. Spiritul nostru a fost jefuit o dată cu aceste icoane emoţionale care înlocuiesc punerea în cuvinte a sentimentelor şi a gândurilor noastre. Avem limbajul sentimental amputat. Am uitat de declaraţiile de iubire, nu mai ştim decât grimase.

Când nu îţi pasă de ce spune interlocutorul tău îi dai cu „talk to the hand” şi când nu ştii ceva „scoţi limba” 😛 . Toate ca toate, deşi li s-a dus numele şi vestea că sunt smilies sau zâmbăcili, nu întotdeauna stau cu gura până la urechi. Avem pe neutru’ 😐 , pe bosumflacilă 😦 , pe nervozilă 😡 , pe şocatu’ 😯 şi pe plângăcilă 😥 . Ne umflăm, ne camuflăm, disimulăm, dar nu se poate fără satanilă 👿 . Trebuia să apară şi el pe messenger.

h1

Când tot ce ai în mână este un ciocan…

26 Octombrie 2007

h.jpg

Ce să faci când cineva nu îţi face pe plac? Cum să reacţionezi când cineva te sâcâie? Cum să tratezi acele bobârnace care le iei încontinuu? Cum să te scarpini pe spate atunci când nu ajungi?

Ieri pe blogul am moderat un comentariu al unei persoane destul de active de la începutul blogului şi l-am şters. Nu contează din ce motiv. (Printre altele doresc să îi şi mulţumesc pentru interesul manifestat pentru ce se întâmplă aici.) Supărat, frate, tare că i-am şters comentariul s-a gândit că şi aşa nu aveam ce face şi ce ar fi dacă i-aş acorda mai multă atenţie.

S-a înfipt bine în tastatură şi a început să îmi trimită următorul mesaj de nenumărate ori: „COMANDA EASTBAY LUNI !!! DOAR 8$ COMISION !!! prv iasi_eastbay pt detalii/comenzi/intrebari/sugestii !!! da mai departe te rog.” Uite că până la urmă ai reuşit. 🙂 I-am spus să înceteze, pentru că altfel îi dau spam. Bineînţeles, cum omul nu avea în dotare decât un ciocan, toate în jur i se păreau cuie. Aşa că dă-i şi crapă. Deja inboxul lua proporţii aşa că îi dau spam.

Nu trec două secunde, după care primesc următoarea replică „Troll rules!”

Pentru cei neştiutori, ca mine de altfel, un troll este o persoană care intră pe diferite forumuri sau bloguri cu intenţia de a submina discuţia postând mesaje inflamatorii, insulte, reclame. Când este disperat după atenţie şi nu este capabil să o obţină pe cale amiabilă recurge la sabotaj.

Ce să fac? Omul, ca un cameleon ce este, îşi schimba identitatea având scris la E-mail adresa trolling@yahoo.com. Şi dă-i cu ciocanul, săreau ţăndări din tastatura mea şi scântei din inboxul meu.

Recunosc, nu am ştiut ce să fac altceva decât să apelez la frăţiorul google. Aici aflu una, alta, ideea de bază fiind că nu prea poţi face nimic. Ce m-a şocat pe un forum a fost concluzia unui post, „Unii susţin că trollul este o formă de spam, alţii că-i o boală mentală. Ignoră-l şi o să-şi ducă frustrările mai departe!” Citit şi făcut! L-am ignorat, cu răbdare aspirând fiecare mesaj din inbox. În cele din urmă am făcut curat.

Problema mea rămâne, acum că i-am dat atenţie şi neignorându-l să nu cumva să îşi ia iar ciocanul şi să vadă numai cuie. Sper că în citatul de mai sus se încadrează în prima categorie menţionată. Altfel iar mă apuc mâine de aspirat.

h1

Mi-e frică de blo(g)cuit

21 Octombrie 2007

În viaţă un singur lucru este sigur – pe lângă „death and taxes” – şi anume, că indiferent de cât de mult ai încerca tot vei greşi, vei răni pe cineva sau vei fi rănit.

Morţii îi plăteşti vamă o singură dată, la plecare, însă vieţii îi plăteşti taxe în fiecare zi. De aceea, mi-e frică de blog. Mi-e frică deoarece va veni o vreme când cineva mă va răni şi dorinţa mea va fi să-l rănesc la rândul meu. Mi-e frică deoarece va veni o vreme când cineva îmi va greşi, iar eu voi dori să îi arăt ce multă dreptate am avut.

Nu vorbesc gratis şi nici ieftin. Deşi am încă scutece de blogger, am plătit şi pătimit din pricina textelor puse pe internet multă vreme. Poate că încă o fac.:) Cine ştie, să tacă! Iar cine nu ştie, o să povestim altă dată.

Mi-e frică că tastele o vor lua înaintea raţiunii şi raţiunea o va lua înaintea rugăciunii. Blogul este o mare pacoste, poate fi şi orgoliu (vezi experimentul pătrăţosu, căruia deja i-am mulţumit). Mi-e frică nu de dezavantajele lui, ci de avantajele lui.

Etimologic vorbind, cuvântul blog este prescurtarea pentru weblog. În limba engleză, log înseamnă o înregistrare oficială a evenimentelor, mai ales într-o călătorie cu avionul sau cu vaporul. Cu alte cuvinte, ca un comandat de vas care îşi are jurnalul lui de bord, aşa un bloger îşi are jurnalul călătoriei lui pe web.

Mi-e frică, pentru că navigaţia mea pe blog este una publică şi poate răni. Mi-e frică, pentru că atunci când voi da cu bâta în baltă nu voi stropi doar pe cei din jurul meu, ci voi inunda cu noroi pe toată lumea. Mi-e frică de cuvinte, de virgule, de ghilimele, de replici, de avatare, de emoticons, de comentarii. Mi-e frică să nu fiu ispitit să mă mut de acasă, din viaţă, pe blog. Mi-e frică de locuit în blog.

Cu toate că mi-e frică, cred că se va întâmpla ce spune Wikicitat:”De ce îţi este frică, de aia nu scapi”. (Asta e vorbă din popor, nu de la wikipedia.:) Cu siguranţă că temerile mele se vor transforma în realităţi dureroase. Şi atunci ce-i de făcut?

Când voi greşi amarnic, când voi ucide cu sau fără premeditare, cu sau fără sânge rece, când voi da cu ciomagul în băltoacă şi când noroiul vă va sări pe faţă, să ştiţi că dacă vrem să ne revenim, mai este un lucru sigur pe lumea asta. Se cheamă ierta-logul – înregistrarea cererii de iertare (nu e în wikipedia, nu-l căutaţi:).

Fără iertare conturile vechi nu se vor regla niciodată şi vechile răni nu se vor vindeca niciodată. Există un singur lucru pe care îl voi putea spune: „Iartă-mă!” De aceea, nu mi-e frică.