Archive for the ‘Cotidienele’ Category

h1

Meciul de ieri a provocat o ruptură – deja vu

22 Noiembrie 2008

Echipa

Ieri a avut loc un meci demonstrativ de fotbal în cadrul Colegiului Richard Wurmbrand – Iași între echipa elevilor și echipa profesorilor. Victor Gotînjan, bibliotecarul nostru recunoscut pentru tenaticitate, vivacitate și alte -„ate” joacă fotbal destul de bine, însă nu a mai jucat de mult timp. Probabil din urmă cu trei ani, în luna Noiembrie când am jucat împotriva elevilor și și-a fracturat mâna.

Anul acesta, tot în luna Noiembrie, tot împotriva elevilor, a căzut fără să îl atingă cineva și acum are o ruptură la tendonului lui Ahile. Tocmai m-am întors de la spital unde a fost operat. Este destul de bine și îi doresc recuperare ușoară.

Cum se poate rupe tendonul lui Ahile? Doctorul i-a spus că astfel de rupturi apar la sportivii de performanță. După ce încetează activitatea sportivă, datorită mai puținei solicitări, tendonul devine rigid. Astfel săriturile sau mișcările de rotație, ca și accelerațiile rapide, pot suprasolicita tendonul și pot produce ruptura.

Când s-a născut Ahile, fiul lui Peleus și al zeiței Tetis, mama sa a dorit ca acesta să devină ne-muritor, așa că a hotărât să îl îmbăieze în Styx. Singurul loc neatins de apele Styx-ului a rămas călcâiul, punctul vulnerabil țintit de Paris (sau Apollo 🙂 ) atunci când se afla pe câmpul de luptă.

Cu toții avem punctele noastre vulnerabile, cu toții suferim mai acut în anumite zone. Tendonul lui Ahile, care face legătura dintre mușchii gambei și osul călcâiului, este cel mai mare tendon din corpul uman și este cel mai expus. Nu e de mirare că tendoanele vieții mele, cele mai dureroase și mai vulnerabile, sunt cele mai expuse rupturilor.

Nu s-ar întâmpla asta dacă aș face încălzirea înaintea oricărei bătălii sau oricărui meci care mă așteaptă. Însă deseori mă simt descoperit și neîncălzit. Atunci adversarul (sau cel rău 👿 ), care cu siguranță îmi cunoaște tendonita, își îndreaptă săgeata exact înspre locul meu cel mai vulnerabil.

Fiți fără grijă, deja la mine boala a ajuns cronică, se cheamă re-ruptură. Fiți fără grijă, încă mai uit să mă încălzesc înaintea oricărei bătălii. Meciul de aseară nu a fost decât un deja-vu al căderilor mele.

Nota: Victor – domnul în picioare, în centru, îmbrăcat în negru

h1

4,3,2,Mungiu se alege cu O Scar

16 Ianuarie 2008

oscar1.jpg

4, 3, 2, şi… Mungiu nu se alege cu Oscarul, ci cu O Cicatrice (O Scar)!

După mai mult de 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, Mungiu se alege cu o cicatrice zdravănă. Nu ştiu dacă va rămâne traumatizat toată viaţa, cert este, însă, că nu a fost nominalizat la Oscar.

În urmă cu câteva ore, Academia Americană de Film a anunţat lista celor nouă filme selectate în penultima fază a nominalizărilor la Oscar pentru categoria Cel mai bun film străin. Să nu ne fie cu supărare, mai sunt şi alte filme bine cotate care au ieşit din cursă anul acesta, de exemplu: Silent Light sau filmul de animaţie Persepolis.

Surpriza vine în urma constatării că 432 ar fi fost tipul de film pe care Academia, deseori, l-a aclamat în trecut, un film cu înaltă ţinută artistică care are, totuşi, priză la publicul larg. Criticii americani l-au perceput nu ca pe un exerciţiu intelectual, ci ca pe unul visceral, nu ca o confruntare pro-life – pro-choice, ci ca pe un exemplu de adaptare la context a unor oameni dintr-un regim opresiv. Ei bine, nu aşa l-au văzut şi cei din juriu.

Care sunt motivele pentru care nu a trecut de faza aceasta? Numai comitetele americane o ştiu. Clar este că nu avem priză. Ştim să mânuim camera de filmat cu mâna, ca la un reality show, însă pentru asta există showuri de televiziune. Ştim să spunem poveşti chiar fără morală, dar nu ştim să le metamorfozăm în tragedii.

I-a lipsit un condiment, pe care îl au cei de dincolo de ape, i-a lipsit lansarea. Poate dacă se numea 4321, atunci prindea şi Oscarul.

Aşa, rămânem cu tăcerea de la sfârşitul filmului şi cu cicatricea. Filmul o merită, mai ales pe a doua.

h1

L-am învins pe nenorocit!

11 Ianuarie 2008

„Ei bine George, în cele din urmă l-am învins pe nenorocit!” Acestea au fost cuvintele de întâmpinare pe care „Burra Sahib” – „Uriaşul”, cum îl numeau nepalezii – le-a rostit la vederea prietenului Lowe, care la coborâre îi ieşise în întâmpinare cu supă.

Azi, Sir Edmund Percival Hillary a ajuns în vârful Everestului vieţii şi nu a reuşit să o înfrângă şi pe nenorocita de moarte. A atins înălţimea de 88 de ani, fiind unul dintre puţinii oameni care reuşesc să respire aerul rarefiat al acestei înălţimi.

În anul 2006 a intrat într-o dispută privind moartea alpinistului David Sharp, afirmând că a fost „groaznic” faptul că alpiniştii au putut părăsi un om pe moarte doar să-şi atingă ţinta. Hillary a afirmat că el şi-ar fi abandonat expediţia în 1953, dacă ar fi fost nevoit să salveze o viaţă.

„A fost într-adevăr o greşeală gravă, dacă acolo se afla un om care avea probleme cu altitudinea şi a fost înghesuit sub o piatră, ca şi cum ţi-ai fi ridicat pălăria, ai fi spus ‘Bună dimineaţa’ şi ai fi trecut mai departe,” mărturisea el.

„Viaţa umană este mult mai importantă decât să ajungi în vârful muntelui.”
Şi când te gândeşti la evereştii de cadavre pe care urcă alţii…

Câteva imagini şi cuvinte preluate de la BBC.

h1

Am suflat în fiolă cu multă bucurie

10 Ianuarie 2008

alcool.jpg

Mă aşteptam să mi se întâmple şi în Iaşi. Mai ales că acum am şi maşină. Niciodată nu este prea târziu. Mi s-a mai întâmplat în urmă cu 10 ani. Atunci eram în Oradea şi conduceam Dacia 1600 a părinţilor. Fusesem în Felix cu fratele meu şi la o intersecţie unul dintre participanţii la trafic, un bărbat pe la vreo 40 de ani, mi-a arătat un semn de circulaţie universal, care deşi nu există în legislaţie este pe înţelesul tuturor.

Era foarte iritat, a accelerat, m-a depăşit, a intrat în faţa mea, a frânat şi i-am făcut praf bara de protecţie a daciei reprezentantului semnului universal. Era beat. Fratele meu a dorit mult să-l trezească cu vreo două. 🙂 Eu am fost vinovat fiindcă l-am atins din spate, însă mă aşteptam ca poliţia să-l pune măcar să sufle în fiolă. I-am plătit bara.

Uitându-mă în oglinda retrovizoare, acum două zile, conduceam pe str. Toma Cozma înspre Universitate, maşini parcate pe ambele sensuri se circulaţie. Un Megane cu număr de Botoşani depăşeste o maşină, îl semnalizez cu farurile, se redresează, însă când trece pe lângă mine oglinzile noastre laterale fac cunoştinţă. Oprim, îl întreb dacă aşa se circulă. Nu recunoaşte nimic şi pleacă. Ce să fac? Mi-am îndreptat oglinda şi am plecat şi eu.

Scenariul a început să se desfăşoare în mintea mea în felul următor. Mă gândeam că poate merge el la poliţie şi face el o declaraţie şi mă scoate bun de plată. Mă duc la biroul tamponări, cumpăr un formular şi încep să scriu. Eram liniştit, chiar zâmbitor. Lumea pe acolo era agitată, zburau dintr-un loc în altul asigurări, taloane, declaraţii, amenzi.

Înmânez ofiţerului de serviciu declaraţia şi după o scurtă lectură, mi se înmânează un alcoolmetru în vârf cu o suzetă proapăt desigilată. Sunt surprins de gest. Mi se spune să suflu până ledul verde se stinge. Întreb, bineînţeles foarte distrat, care este motivul acestui gest şi mi se arată că eu completasem greşit data. Nu era 6.01.2008, era 8.01.2008.

Foarte vigilentă poliţia română, oameni cu studii de psihologie. Au crezut că m-au prins. Cum să vii tu să declari că cineva te-a lovit, nu reclami nici o pagubă, doar aşa preventiv. Ori eşti beat, ori nu eşti Orban!

h1

Adio Hruşcă, adio Crăciun…

7 Ianuarie 2008

S-a terminat şi cu vânzoleala şi viermuială sărbătorilor din anul trecut. În curând casele, înmireasmate de parfumul pomului de Crăciun, împodobite cu luminiţe şi ghirlande, vor părea dezbrăcate, goale. Îmi iau adio de la Hruşcă, scorţişoară, vanilie şi portocale. Depresia mă poate cuprinde, indiferent de numărul de piramidoane luate.

Poetul W.H. Auden a surprins foarte bine acest sentiment în timpul celui de-al doilea război mondial, când toată lumea îşi dorea ca Lumina lui Cristos să nu se stingă după Crăciun.

„Well, so that is that. Now we must dismantle the tree,
Putting the decorations back into their cardboard boxes
– Some have got broken – and carrying them up to the attic.
The holly and the mistletoe must be taken down and burnt,
And the children got ready for school.”

Jos cu globuleţele, hai la şcoală.

„There are enough left-overs to do, warmed-up, for the rest of the week –
Not that we have much appetite, having drunk such a lot,
Stayed up so late, attempted – quite unsuccessfully –
To love all of our relatives, and in general
Grossly overestimated our powers.”

Mâncare en-gros, băuturi en-detail, mătuşi, bunici, orfani şi bătrâni vizitaţi, somn puţin.

„…Once again
As in previous years we have seen the actual Vision and failed
To do more than entertain it as an agreeable
Possibility, once again we have sent Him away…
The Christmas Feast is already a fading memory,
And already the mind begins to be vaguely aware
Of an unpleasant whiff of apprehension…”

For the Time Being: Un Oratoriu de Crăciun a fost scris de Auden după proaspăta convertire la creştinism. Poezia este un fel de masă de Crăciun, lungă şi săţioasă, unde Auden ne serveşte înţelegerea lui cu privire la creştinism, ingredientul cel mai des întâlnit fiind semnificaţia naşterii lui Isus Cristos. Auden se uită cu încantare maximă la sărbători şi îşi dă seama că Dumnezeu nu şi-a dorit niciodată Ziua noastră de Crăciun, ci toate zilele noastre, cotidianul nostru lipsit de sărbătoare.

Auden concluzioneză:

„In the meantime
There are bills to be paid, machines to keep in repair,
Irregular verbs to learn, the Time Being to redeem
From insignificance. The happy morning is over,
The night of agony still to come; the time is noon:
When the Spirit must practice his scales of rejoicing
Without even a hostile audience, and the Soul endure
A silence that is neither for nor against her faith
That God’s Will will be done, That, in spite of her prayers,
God will cheat no one, not even the world of its triumph.”

În viaţa mea ocupată, pregătitul lecţiilor, întâlniri, conferinţe, plata chiriei, a facturilor, curăţenie, scrisul blogului, este aproape imposibil să răscumpăr cotidianul din blazajul ei. Însă tocmai aceasta este vestea bună a naşterii lui Isus. Vestea Bună nu este o zi de naştere de demult, de care îmi aduc aminte o dată pe an. Nimic nu trebuie să fie de acum blazaj.

Având Crăciunul în spate, ce fac? Isus şi-a făcut cort în mijlocul oamenilor să trăiască non-stop printre noi şi în mine. Normal că e uşor să îl limitez la sărbători şi, poate, la duminici. Mai greu este să îl las să se uite în debara sau sub preş, unde numai eu ştiu ce se află.

Sărbătoarea s-a sfârşit. „Dăm jos pomul, punem decoraţiile în cutii.” Totuşi refuz, ca împreună cu instalaţia, să arunc în pod şi lumina lui Cristos.

h1

Calici, da’ fuduli

2 Decembrie 2007

Aceasta a fost expresia folosită de mătuşa mea, care urmărea în direct, la televizor, aprinderea luminiţelor din imensul brad postat în Piaţa Unirii, Bucureşti. Oamenii au fost impresionaţi… Pompă mare, lumini, artificii, muzică, îngeraşi, spice de grâu…

Li se iau ochii românilor chiar sub privirile lor. La Pro Tv s-a dansat de 1 Decembrie, de mama focului, pentru a aduce părinţi români iresponsabili înapoi la copiii pe care i-au lăsat în urmă cu ani buni, când au plecat în Europa.

Numai reportaje despre mizerie, copii săraci, greutăţi, ca apoi să auzi în direct că România intră în cartea recordurilor cu bradul de 76 metri înălţime, echivalentul unui bloc cu 25 de etaje, şi 290 de tone.

Cui îi pasă Ziua Naţională? Suntem în Europa!

Vă propun pentru aducere aminte o poezie a lui Mihai Eminescu.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor,
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc;
Căci rămîne stînca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormîntul
Spada ta de sînge duşman fumegînd,
Şi deasupra idrei fluture cu vîntul
Visul tău de glorii falnic triumfînd,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Cînd s-aprinde sacru candida-i vîlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surîzînd,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Cînd cu lampa-i zboară lumea luminînd,
El pe sînu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strînge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tînără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mîndrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

h1

Bulgaria-România egal

17 Noiembrie 2007

Meciul Bulgaria România a fost unul mai mult care ţinea de orgolii. În grupa cu Bulgarii, ne-am înjurat de a auzit toată Europa, după cum ştim, şi presa a pompat cerneală multă pe tema mămăligarilor. 

Am aflat ce au făcut românii în Bulgaria. Au reuşit să se egaleze ca şi în retur.

Deşi meciul a fost pierdut, am reuşit să scoatem un rezultat de egalitate. Balcanism. Balcanismul s-a manifestat concretuos în realitatea călătoriei înspre arenă şi în realitatea meciurilor.

Nu ne putem dezice. Românii în drum spre Sofia i-au atacat nu pe bulgari, ci pe români. Cum să spargi cauciucurile conaţionalilor? Culmea balcanismului: românii să îi bată pe români în Bulgaria.

La meci, nu ne-am liniştit.

Ajunşi în retur, fără „praf”, am aprins torţe şi le-am aruncat în bulgari. Gest nobil de pace între două ţări vecine. Sentimentalismul ieftin al lui Stoicikov, familiaritatea agresivă a lui Mutu, violenţa limbajului care ne apropie, parbrize sparte, instinctul malefic de distrugere al suporterilor au oferit un spectacol fotbalistic demn de comentariul lui Ţopescu când şi-a dat demisia.

Ne jignim fiindcă ne iubim şi rostim imprecaţii ca dovadă de apropiere. Balcaniada este o competiţie zilnică, care are loc nu neaparat între sportivi.