De 8 Martie trebuia să duc la şcoală mărţişoare. De ce să cumpăr, când ştiam că în dulapul din dormitorul părinţilor exista întotdeauna rezerva de anul trecut, aşa că luam de acolo mărţişoare expirate pentru a le oferi profesoarelor şi colegelor de clasă. De Crăciun primeam ajutoare de la americani, iar imediat după ce scotoceam în cutia de pantofi şi vedeam ce nu îmi trebuia, încropeam un cadou pentru cei mai nenorociţi. Ideea poate funcţiona şi poate da rezultate bune, însă poate avea şi întorsături neplăcute. Imaginează-ţi cum ar fi ca în acest an să îţi deschizi cadoul pe care l-ai făcut tu anul trecut unui alt membru din familia ta!
Dar, cred că pot afirma că şi Crăciunul este o sărbătoare a cadourilor expirate. Mă refer la cadoul gigantic care apare de Crăciun şi ni se înfăţişează de fiecare dată ca fiind nou. An după an, redeschid povestea lui Iosif şi a Mariei, a păstorilor, a magilor şi a stelei călăuzitoare. Dumnezeu este re-dădătorul, iar pruncul este re-datul. An de an redescopăr aceeaşi poveste şi anticipez acelaşi punct culminant. De fiecare Crăciun despachetez cadoul pe care l-am primit şi anul trecut, având în faţa mea alegerea de a-l arunca în debara sau de a primi pruncul – darul Tatălui – ca nou.
Se făcea pe la Crăciunul anului 1995 că rămăsesem ca o legumă stoarsă la pat. Eram bolnav de două săptămâni, timp în care din cauza temperaturii delirasem macarale, zaruri, frică, tremur, agonie, singurătate. Eram tiparul adolescentului baptist, înfundat cu predici, îmbibat de lacrimi de pocăinţă, cu întrebări o mie, singur în mulţime, atins de Duhul mai tot timpul, însă nesigur.
Nu ştiam dacă sunt mântuit sau nu, iar mare parte a întrebărilor mele iscoditoare şi enervante la ora de religie – din Liceul Baptist din Oradea – primea următorul răspuns: „Mai sapă!” Mă săturasem de atâta săpat în interiorul camerei, deoarece grămezile de pământ ce le clădisem la marginea gropii cunoaşterii ajunseră să ascundă lumina ce intra pe fereastră. Ajunsesem o cârtiţă ce locuia în adâncuri, hrănindu-mă cu humă ce, doar mirosea a creştinism.
Când mi se acrea de irelevanţă, când eram desgustat de prea tumultu-mi, luam cartea Cu Dumnezeu în subterană şi scormoneam în arhivele vulturului Wurmbrand, captiv în subteranele României. Aici mă metarmorfozam şi eu, pentru câteva pagini, din cârtiţă în vultur. Zburam liber în celulele puşcăriilor, împărţeam altora bruma de pâine ce o primeam, ascultam la maximum muzica codului morse şi visam la neprihănire.
Tot aici am aflat că poţi să predici în celula singuratică, iar Dumnezeu poate face minuni wireless, mântuind oameni la mii de kilometri depărtare. Totuşi, paginile se împuţinau, iar realitatea Deavolului era încă reală. Nu eram mântuit fiindcă nu ridicasem mâna la chemările predicatorilor, fiindcă nu avusesem o convertire spectaculoasă, iar pentru mine Dumnezeu nu era decât o ştachetă peste care nu puteai sări fără să o atingi, indiferent de prăjina pe care o foloseai.
Nu aveam o dată a naşterii. Eram ne-orice: ne-ajutorat, ne-avenit, ne-curat, ne-locuit, ne-născut. Am rămas singur acasă, nici prienteni, nici familie, doar eu şi aerul puşcăriei wurmbrandiste. Mi-am adus aminte de predicile din celula singuratică. Hristos începea a se despacheta cu totul nou în anul acela. Aşa că am hotărât să ţin şi eu o liturghie cu o audienţă magică. Îngerii se înghesuiau pe unde puteau, pe pat, lângă televizor, pe crengile bradului, şi aşteptau cu nerăbdare serviciul divin. Hristos Însuşi era prezent.
Astfel, după tiparul baptist, am început cu rugăciune şi cu un cuvânt de bun venit. De cântat, nu prea puteam, în schimb am compensat cu colindele unei casete bâlbâite. Am trecut peste momentul colectei din pricina oaspeţilor de seamă şi de acest Crăciun am citit un text pentru Paşte, Ioan capitolul 20. După ce am rostit o rugăciune, am început să predic. Hristos mi se revela tot mai mult, se născuse în sânge şi avea să moară în acelaşi mod. Smirna îşi avea rolul ei, Cristos a fost îmbălsămat de dragul meu. Aceasta era ocazia mea de a mă naşte din nou. Aşa că, am făcut chemare şi spre surprinderea mea un suflet ridică mâna. Eram eu. În sfârşit aveam o zi de naştere. Eram viu.
De atunci încoace, mă uit la taina lui Dumnezeu făcut carne, încoronat cu aur la naştere şi cu spini la moarte. Uimit de gloria lui Dumnezeu în chipul Copilaşului, Îl primesc din nou, cu o inimă iubitoare, ca rege. Şi asta, pentru că Dumnezeu vine la mine şi anul acesta cu un Dar.
Aşa cu aşa... 