Archive for the ‘Personalele’ Category

h1

Comoara din sertar :)

19 Ianuarie 2008

sertar.jpg

Prima dată când am venit în Iaşi m-am bucurat să stau, în anul transferului parental, la familia Mănăstireanu. Pentru cei care au cunoscut blocul din Dacia, puteţi să fiţi invidioşi: am stat în garsoniera din spatele blocului, unde pereţii erau nu din BCA, ci din cărţi.

După anul acela, m-am mutat cu chiria de 5 ori. După ce în 2003 m-am căsătorit cu Rebeca, nu am mai reuşit să am nici un colţ în casă. Totul s-a transformat. Jungla devenise Eden. De atunci, frate, pune-te pe rugăciune. (Vă daţi seama – nici măcar lui Adam nu i-a plăcut grădina.)

Rugăciunea era să găsim cu chirie, un apartament cu mai multe camere, ca una să fie a mea. Cum Dumnezeu are obiceiul să asculte multe din trăsnăile noastre, a ascultat-o şi pe asta. Şi de atunci, am ceea ce soţia a botezat: VĂGĂUNA.

Aici totul este după asemănarea mea. Rebeca nu atinge nimic. Nici o carte, nici o foaie, nici un CD. Totul este imaculat. (Definiţia din dicţionarul Lucaci: IMACULAT = dezordine ordonată, lăsată să se dezvolte în mediul ei natural). Este un fel de Sfânta Sfintelor, în care soţia mea intră doar o dată pe an. 🙂 Musafiri nu intră niciodată. Ei stau în curte. 🙂

Azi, Rebeca vine acasă cu o poezie. Era bucuroasă pentru mine. Cred că începe să mă înţeleagă. Dedic această poezie fabricii de bărbaţi.

The Inner Man

Their marriage was
A perfect union of trust and understanding
They shared everything – except
his desk drawer, which,
through the years remained
locked.
One day, curiosity overcame her.
Prised open,
There was – nothing.
„But why?” – she asked,
confused and ashamed.
„I needed a place of my own.”
he replied sadly.

Săracu’! Care este Sfânta Sfintelor pentru voi?

h1

Felicitare de Craciun

25 Decembrie 2007

Dragii mei

Cu ocazia nasterii Mantuitorului va dorim ca Lumina Lumii sa va lumineze mintea si inima.

rebeca-cristian2.jpg

h1

Daruri expirate… inspirate (ceva mai mult despre mine)

23 Decembrie 2007

De 8 Martie trebuia să duc la şcoală mărţişoare. De ce să cumpăr, când ştiam că în dulapul din dormitorul părinţilor exista întotdeauna rezerva de anul trecut, aşa că luam de acolo mărţişoare expirate pentru a le oferi profesoarelor şi colegelor de clasă. De Crăciun primeam ajutoare de la americani, iar imediat după ce scotoceam în cutia de pantofi şi vedeam ce nu îmi trebuia, încropeam un cadou pentru cei mai nenorociţi. Ideea poate funcţiona şi poate da rezultate bune, însă poate avea şi întorsături neplăcute. Imaginează-ţi cum ar fi ca în acest an să îţi deschizi cadoul pe care l-ai făcut tu anul trecut unui alt membru din familia ta!

Dar, cred că pot afirma că şi Crăciunul este o sărbătoare a cadourilor expirate. Mă refer la cadoul gigantic care apare de Crăciun şi ni se înfăţişează de fiecare dată ca fiind nou. An după an, redeschid povestea lui Iosif şi a Mariei, a păstorilor, a magilor şi a stelei călăuzitoare. Dumnezeu este re-dădătorul, iar pruncul este re-datul. An de an redescopăr aceeaşi poveste şi anticipez acelaşi punct culminant. De fiecare Crăciun despachetez cadoul pe care l-am primit şi anul trecut, având în faţa mea alegerea de a-l arunca în debara sau de a primi pruncul – darul Tatălui – ca nou.

Se făcea pe la Crăciunul anului 1995 că rămăsesem ca o legumă stoarsă la pat. Eram bolnav de două săptămâni, timp în care din cauza temperaturii delirasem macarale, zaruri, frică, tremur, agonie, singurătate. Eram tiparul adolescentului baptist, înfundat cu predici, îmbibat de lacrimi de pocăinţă, cu întrebări o mie, singur în mulţime, atins de Duhul mai tot timpul, însă nesigur.

Nu ştiam dacă sunt mântuit sau nu, iar mare parte a întrebărilor mele iscoditoare şi enervante la ora de religie – din Liceul Baptist din Oradea – primea următorul răspuns: „Mai sapă!” Mă săturasem de atâta săpat în interiorul camerei, deoarece grămezile de pământ ce le clădisem la marginea gropii cunoaşterii ajunseră să ascundă lumina ce intra pe fereastră. Ajunsesem o cârtiţă ce locuia în adâncuri, hrănindu-mă cu humă ce, doar mirosea a creştinism.

Când mi se acrea de irelevanţă, când eram desgustat de prea tumultu-mi, luam cartea Cu Dumnezeu în subterană şi scormoneam în arhivele vulturului Wurmbrand, captiv în subteranele României. Aici mă metarmorfozam şi eu, pentru câteva pagini, din cârtiţă în vultur. Zburam liber în celulele puşcăriilor, împărţeam altora bruma de pâine ce o primeam, ascultam la maximum muzica codului morse şi visam la neprihănire.

Tot aici am aflat că poţi să predici în celula singuratică, iar Dumnezeu poate face minuni wireless, mântuind oameni la mii de kilometri depărtare. Totuşi, paginile se împuţinau, iar realitatea Deavolului era încă reală. Nu eram mântuit fiindcă nu ridicasem mâna la chemările predicatorilor, fiindcă nu avusesem o convertire spectaculoasă, iar pentru mine Dumnezeu nu era decât o ştachetă peste care nu puteai sări fără să o atingi, indiferent de prăjina pe care o foloseai.

Nu aveam o dată a naşterii. Eram ne-orice: ne-ajutorat, ne-avenit, ne-curat, ne-locuit, ne-născut. Am rămas singur acasă, nici prienteni, nici familie, doar eu şi aerul puşcăriei wurmbrandiste. Mi-am adus aminte de predicile din celula singuratică. Hristos începea a se despacheta cu totul nou în anul acela. Aşa că am hotărât să ţin şi eu o liturghie cu o audienţă magică. Îngerii se înghesuiau pe unde puteau, pe pat, lângă televizor, pe crengile bradului, şi aşteptau cu nerăbdare serviciul divin. Hristos Însuşi era prezent.

Astfel, după tiparul baptist, am început cu rugăciune şi cu un cuvânt de bun venit. De cântat, nu prea puteam, în schimb am compensat cu colindele unei casete bâlbâite. Am trecut peste momentul colectei din pricina oaspeţilor de seamă şi de acest Crăciun am citit un text pentru Paşte, Ioan capitolul 20. După ce am rostit o rugăciune, am început să predic. Hristos mi se revela tot mai mult, se născuse în sânge şi avea să moară în acelaşi mod. Smirna îşi avea rolul ei, Cristos a fost îmbălsămat de dragul meu. Aceasta era ocazia mea de a mă naşte din nou. Aşa că, am făcut chemare şi spre surprinderea mea un suflet ridică mâna. Eram eu. În sfârşit aveam o zi de naştere. Eram viu.

De atunci încoace, mă uit la taina lui Dumnezeu făcut carne, încoronat cu aur la naştere şi cu spini la moarte. Uimit de gloria lui Dumnezeu în chipul Copilaşului, Îl primesc din nou, cu o inimă iubitoare, ca rege. Şi asta, pentru că Dumnezeu vine la mine şi anul acesta cu un Dar.

h1

Am ieşit de la dezintoxicare

22 Noiembrie 2007

unplugged.jpg

Aş dori să cer iertare vizitatorilor care au bătut la ecranul blogului meu în ultimele zile şi nu au găsit pe nimeni; aceleaşi vechi postări, praf pe mobilă, pânze de păianjen pe la colţuri şi un aer îmbâcsit.

Aşa se întâmplă când te apucă pandaliile şi crizele. Te iau prin surprindere, fără să le poţi preveni. În momente ca acestea, când blogul ţi se urcă la cap, vine salvarea şi nu mai apuci să dai de veste. Te leagă, te pun pe targă, te ridică, îţi înfing acul în venă şi treci pe alimentare cu perfuzie.

Săptămâna trecută conversam cu un amic pe messenger, care mă încuraja să scriu mai mult şi mă felicita că ajunsesem în top pe locul 10. Suna periculos, prea mult pentru un alter-egoist ieşean.

Aşa că, de voie de nevoie, am fost la dezintoxicare. Mă luase microbul blogului şi am fost internat de internet. 🙂 Cineva mă avertizase, însă n-am crezut.

Nu mi-am mai verificat e-mailul, nu am deschis blogul, nu am răspuns nimănui. Am hotărât să nu mai stau pentru câteva zile în mediul virtual. Am vrut să iau câteva guri de aer original, să mai stau şi prin bucătărie sau prin living. „Văgăuna” – vorba soţiei – nu m-a mai văzut la faţă de o săptămână. Am scos toate cablurile, mi-am fiert ceaiuri din iarba câmpului şi am făcut infuzie cu plantele medicinale opărite ale cerului.

(Mă întreb dacă am pierdut ceva? Pătrăţosu e la locul lui, Iliescu nu e la locul lui, dar e tot aici şi lumea lui Gramo încă se învârte.)

În primele zile am făcut destul de rău. Cămaşă de forţă, pereţi antifonaţi cu rugăciune. Doream mult să mai scriu, măcar să văd ce scriu alţii. Totuşi nu m-am lăsat. După trei zile am început să uit de blog. Unele lucruri reacţionează mai bine la post. Dezintoxicarea de blogită cronică este unul din ele.

Acum o iau uşor din nou, o iau cu pastile de smerenie şi domolire. Sper să mă ţină. Dacă încep iar să tremur, să ştiţi de ce nu mă găsiţi.

h1

De mâine gata cu maxi-taxi

15 Noiembrie 2007

vw_golf_iv1.jpg

Nişte gânduri mai de demult aveau în vedere aventurile pe care le experimentăm atunci când ne aflăm în mijloacele de transport în comun. În urma mesajului de revoltă postat ieri, am hotorât şi eu să boicotez RATP-ul.

CUM?

Ne cumpărăm maşină.

Anul acesta am împlinit 10 ani de şoferie. Am condus până acum maşinile altora. De la Dacia şi acum Opelul părinţilor până la Fiesta şi Laguna socrilor. Am condus mult microbuse, Mercedesul şi Fordul şcolii, cu care avem amintiri de povestit strănepoţilor. Drumul Iaşi-Oradea-Budapesta le este, în mod special, cunoscut acestor cai putere.

Călăuzirea a fost interesantă. Mă rugam mult pentru o maşină. Mă rog de 10 ani. (Computerul l-am primit mai repede.) Poate că în sfârşit ştiu să conduc?!

Urma să facem o călătorie misionară importantă într-o ţară şi aveam nevoie disperată de o maşină, avionul creştea costurile enorm. Soţia mea a venit din USA cu acelaşi gând. I-am întrebat pe părinţi şi pe socrii, toţi au afirmat „Ar fi şi timpul!”

Aveam girul, n-aveam maşina. Doream o maşinuţă cu două uşi, până în 5.000 de Euro. Alaltăieri mă întâlnesc cu o cunoştinţă care avea o maşinuţă de vânzare: VW Golf IV, motor 1.9, AC, 130.000 km la bord. Suma? 7,300 Euro. Mult pentru mine. Preţul însă scade vertiginos şi omul mă aşteaptă cu ratele. Mulţumesc, Doamne!

Mâine mergem să o luăm. Îi dăm binecuvântarea şi apoi o înhămăm la treabă.

Tot de mâine, vă rog să nu vă mai urcaţi în maxi-taxi, ci cumpăraţi-vă maşină. Poate schimbăm ceva în Iaşul nostru!

h1

Fără soţie sau cum este să iubeşti în dezavantaj

8 Noiembrie 2007

rebeca1.jpg

Nu v-am spus că mâine se împlineşte o lună de când sufăr cu ardoare după ea şi că trăiesc ca un pustnic; doar că am blog. Într-adevăr viaţa e pustie fără soţie. A fost în USA.

O lună am fost, parcă tot, numai o mână stângă. Definiţia mea era bâlbâială, împleticeală, mangoseala. Eram un exerciţiu de tipul „Fill in the blanks” care nu se mai completează niciodată, mă simţeam numai puncte puncte. Fiecare afirmaţie pe care o făceam suna a propoziţie exclamativă, „Nu mai pot de dor!”

Am vrut să scriu şi poezii, dar orice rimă trebuia să se potrivească cuvântului dor aşa că, am renunţat. Nu mi-e „dor”. Mi-e şi „iubire”. Dacă n-aş fi iubit aş fi rămas doar poetul dorului. 🙂

Dincolo de toate, în această lună am descoperit câteva din dezavantajele iubirii de care am beneficiat fără să îmi fi dat seama.

Când iubesc, uit de mine. Iar dacă cumva îmi amintesc şi încep să îmi acord atenţie, o fac numai de dragul ei. Dacă n-ar fi ea, aş fi un neîngrijit. Ce să mai vorbim de înfrumuseţare? Sunt cel mai frumos om din lume pentru că o iubesc. Iubirea mă face frumos.

Când iubesc, uit cât costă. Tarifele pentru convorbiri, în reţea sau în afara ei, sunt mari. Din păcate iubesc şi telefonul se pliază perfect gândurilor şi sentimentelor mele, devenind gura mea. Cum nu îmi percep taxă pe vorbă, comunicarea cu soţia este gratis, indiferent dacă este zi sau noapte, zi lucrătoare sau week-end, sărbătoare legală sau ilegală. În consecinţă, în reţeaua iubirii convorbirile cu ea sunt gratis. Iubirea mă face scump.

Când iubesc, uit să mint. Nu mai pot să mă prefac că sunt altcineva. Iubirea mă decojeşte de toate măştile şi scoate la iveală cine sunt. Dacă nu aş iubi-o, ar fi un lucru ruşinos să stau original şi veritabil înaintea ei. Iubirea mă face adevărat.

Când iubesc, uit să îmi aduc aminte. De multe ori încerc să îmi aduc aminte când m-a certat, când m-a jignit, când m-a neglijat sau când m-a rănit. Şi nu mai ştiu. Fie că nu îmi aduc aminte, fie că nu s-a întâmplat niciodată. Iubirea mă face iertare.

Când iubesc, pur şi simplu uit. Totul în jur devine nebuloasă şi uitare. Nu mai ştiu de nimeni şi de nimic. Nu am ochi decât pentru ea. Ea devine trilogia iubirii de Brâncuşi. Ea este Coloana Infinitului, Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii. Iubirea mă face uituc.

Când iubesc, uit să trăiesc. Nici bine nu termină ea de gândit, şi gândul devine prin acţiunea mea concreteţe. Nu contează ora, distanţa, obstacolul, oboseala, sacrificiul sau viaţa. Iubirea mă face să mă dau pe mine pentru ea. Iubirea mă face Cristos.

h1

Veşniciologia sau cine sunt

11 Octombrie 2007

De o bună bucată de vreme sufăr de veşniciologie. Veşnicia nu s-a născut la sat cum spunea Blaga, nici n-a murit la oraş cum citeam pe undeva. Veşnicia s-a născut în mine. Nu pot menţiona cu precizie când, însă ştiu că am fost infestat cu virusul ei.  După o lungă perioadă de incubaţie au apărut primele simpto(a)me, indicii a unei stări anormale, individuale şi sociale. Toate aceste tulburări funcţionale le-am resimţit acut în adolescenţă când, fără să conştientizez, veşnicia a erupt în întreaga mea fiinţă. Şi viaţa veşnică este aceasta: „Să Te cunoască…”

Fiul lui Dumitru şi al Domnicăi, parinţi buni şi muncitori, credincioşi şi sensibili. Mama a lucrat la fabrica de lapte, iar tata face cei mai eleganţi pantofi din lume.

Frate cu Onisim. Fratele mare al fiului risipitor. E mic, dar mare. Îl iubesc nespus şi mi-e dor de el. Îi doresc să se reviruseze de urgenţă. Viaţa-i scurtă, moartea-i sigură…

Bunici cu vervă, interesanţi, condimentaţi variat în istoriile lor.

De 6 ani încoace sunt roşu până în vârful urechilor. Mă bâlbii şşiii în srics cnâd mă gândesc la ea. Este cea care a publicat în monitorul meu oficial una din poruncile lui Pavel, până atunci inactive pentru mine. „Tot aşa…” cu aşa. Rebeca este soţia mea.

Şcoala… Cei care studiază cu mine cred că au continuat enunţul de mai sus, dar nu era locul acolo. Abia aici se potriveşte: viaţa-i scurtă, moartea-i sigură şi şcoala… nu-i obligatorie! Şcoala este locul unde am învăţat, învăţ şi voi învăţa. Am terminat Facultatea de Litere a Universităţii Oradea, specializarea Teologie Baptistă-Engleză în anul 2000. Tot atunci am emigrat înspre Est pentru a preda la Colegiul Richard Wurmbrand – Iaşi. Aici învaţă cei 360 de copii ai mei.

Le sunt recunoscător, mă au şi sunt al lor: Rebeca (cel mai bun dintre toţi), Mişu, Nin (actualul Nick), Adi, Adi, Paşca, Albu, David. Ei sunt barometrul meu. Lor le este permis orice. De aceea eu le spun prieteni. Cu unii am fost coleg de salon. Ne îmbolnăviserăm de veşniciologie cam în aceeaşi perioadă.

Din nefericire, CV-ul meu tocmai a rămas în pană. Când ajung la prima vulcanizare, voi reveni.