Archive for the ‘Prieteniile’ Category

h1

Creierul care functioneaza

23 Aprilie 2008

Britton, viteazul

Prietenii nostri, Danny si Emily Giffen, tocmai au primit o veste extraordinara. Fiul lor, Britton, care a ajuns pe taramul celor vii la data de 8 ianuarie fara ca inima sa ii bata. Am putea spune ca a inceput viata cu stangul sau ca a inceput viata cu moartea. Totusi, a ajuns in lumea viilor dupa 9 minute.

Doctorii nu i-au dat prea multe sanse. Iar sansele date, erau mai mult nesanse, din moment ce predictiile erau legate de lucruri din lumea vegetalelor.

Ieri i-au facut testul EEG (vreo 50 de electrozi atasati de capusorul lui) si spre surprinderea doctorilor, rezultatele au fost 100% in limita normalului. Creierul lui si-a revenit in totalitate.

Daca cumva va puneti intrebarea „Mai exista minuni?”, va invit sa cititi povestea lui Britton.

http://thegiffens.blogspot.com/

Danny, un tata fericit

Anunțuri
h1

Sinucidere – cum să nu o faci

23 Ianuarie 2008

sinucidere.jpg

„Empty-handed I entered the world
Barefoot I leave it.
My coming, my going –
Two simple happenings
That got entangled.”
Kozan Ichikyo

Moartea! Sunt mulţi care o caută.

Dacă la venirea ta pe lume nu ai contribuit cu nimic, probabil, şi la plecarea ta ar trebui să fie la fel. Cine te-a adus, ar trebui să te şi ia! Dacă barza te-a lăsat, atunci tot ea sau alta (cine ştie, poate între timp a murit) să te ridice la cer. 🙂

Sui caedare (tăierea de sine)! Dorinţa multora de a scăpa de ei însăşi este îndeplinită prin actul radical al sinuciderii. Dacă samuraii o făceau din raţiuni de onoare – seppuku pentru bărbaţi, jigai pentru femei – şi hinduşii sau budiştii din raţiuni filosofice sau religioase, azi tinerii o fac… De ce oare?

Nu avem prea multe detalii în Biblie despre siucidere, cu excepţia câtorva exemple, fără a consemna însă, şi natura morală a actelor descrise (Saul şi cel care îi purta armele, Ahitofel, Zimri, Iuda.)

Saul era stresat tare, se simţea respins şi singur. Cel care îi purta armele, trăia impulsiv, a vrut să fie ca şefu’ şi să moară împreună cu şefu'(40% din adolescenţi care se sinucid sunt impulsivi). Ahitofel era un supărăcios, un acru, ca şi copii care se dau cu fundul de pământ dacă părinţii nu fac cum vor ei. Zimri avea o problemă cu autoritatea, un rebel fără cauză. Iuda, un depresiv, nu ştia ce să facă cu mustrările de conştiinţă şi cu vina.

Biserica a privit acest act ca fiind asemănător crimei, prin urmare el este o încălcare clară a poruncii a şasea. Argumentul lui Augustin din Cetatea lui Dumnezeu era că suicidul este o formă de omucidere, pentru care, se pare că, nu prea mai există iertare.

Există astăzi mulţi adolescenţi, crescuţi în medii creştine, care cochetează cu astfel de gânduri. Depresia, bravura, influenţele demonice, cultura emo, muzica rock, psihedelică, trance şi alte stiluri, drogurile, anturajul, disperarea, Harry Potter, capetele de morţi de pe tenişi, backgrounduri, inele, şi de pe altele, stresul, mediul ostil, filmele horror şi nu numai, schizofrenia, acestea sunt doar câteva din motivele care îmi vin acum în minte.

Ce să faci? La început, nici nu ştii că te vinzi dracului pentru mici curiozităţi, ca apoi să îţi dai seama că nu te mai poţi dezlega de ele. Subestimezi puterea lucrurilor cu care te înconjori şi supraestimezi puterea ta de a controla lumea şi consecinţele acţiunilor tale. Eşti şi tu cool!

Cartea Psalmilor este şi ea plină, la prima vedere, de oameni depresivi. Numai ce îl vezi cum începe să plângă şi să spună „Îmi tremură inima în mine, mă apucă frica şi groaza, şi mă iau fiorii.” Oameni care sunt disperaţi, exasperaţi, gata de gesturi necugetate, însă…

Aici apare diferenţa. Toate aceste frustrări sunt rostite în faţa lui Dumnezeu şi aduse în faţa Lui. Spaţiul tulburărilor este unul familial. Totul e în regulă când stai de vorbă cu Dumnezeu. Nu vorbeşti singur sau cu Inamicul nr. 1.

Dacă Dumnezeu este Adevăr, el este Minciună. Dacă Dumnezeu este Lumină, el este întuneric. Dacă Dumnezeu este Viaţă, el este moarte.

Cum să n-ajungi acolo?

1. Soluţia la disperare este credinţa în Dumnezeu.
„Sufletul nostru nădăjduieşte în Domnul; El este Ajutorul şi Scutul nostru. Da, inima noastră îşi găseşte bucuria în El, căci avem încredere în Numele Lui cel Sfânt. Doamne, fie îndurarea Ta peste noi, după cum o nădăjduim noi de la Tine!” Psalmul 33:20-22

2. Cristos promite că El ne va purta poverile.
„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” Matei 11:28

3. Discută cu cineva. Spune părinţilor, prietenilor, pastorului, dirigentelui că te gândeşti să îţi iei viaţa.

4. Acceptă harul lui Dumnezeu şi viaţa veşnică.
„Fiindcă, oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.” Romani 10:13
„Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” Ioan 1:12

5. Când îl primim pe Cristos în noi, suntem văzuţi fără greşeală şi avem siguranţa unei vieţi veşnice.
„Căci, dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” 2 Corinteni 5:17
„Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” Ioan 5:24

Ce spui? Te-ai gândit vreodată la sinucidere? Cunoşti astfel de prieteni? Ce i-ai sfătui?

Până pe mai târziu, vă doresc o moarte înspre viaţă! 🙂

h1

Încă cinci, dar nu mă duc

14 Ianuarie 2008

Mă lăudam ieri că celelalte cinci sfaturi vor urma peste încă 50 de ani. M-am gândit mai bine şi m-am răzgândit. Mi-am dat seama că s-ar putea să nu mai apuc nici următoarele 5 minute.

Era o reclamă, „Încă una şi mă duc.” Eu vă spun: „Încă cinci, dar nu mă duc.” Cel puţin până când o să vrea să mă cheme. 🙂

Aşa că Philip Yancey continuă…

6. Găseşte ceea ce Eric Liddell a găsit: ceva ce te va face să simţi plăcerea lui Dumnezeu. Când sora sprinterului a început să se îngrijoreze că participarea lui la Olimpiadă l-ar putea deturna de la cariera lui misionară, Eric a replicat: „Dumnezeu m-a făcut să fiu rapid. Atunci când alerg, simt că Îi fac plăcere.” Ce mă face pe mine să simt plăcerea lui Dumnezeu? Trebuie să o identific, iar apoi să o iau la fugă.

7. Întotdeauna „greşeşte”, la fel cum face şi Dumnezeu, de partea dreptăţii, a milei şi compasiunii. Contiunui să fiu uimit de umilinţa unui Dumnezeu suveran care coboară să locuiască în noi, creaturile lui defecte. „Nu stingeţi Duhul”, spune Pavel într-un loc, iar în altul „nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu”. În doar atâtea cuvinte, Dumnezeul atotputernic ne roagă să nu-l rănim. Manifest eu aceeaşi atitudine umilă şi neconstrângătoare faţă de oamenii pe care nu sunt de acord?

8. Să nu-ţi fie ruşine. „Mie nu mi-e ruşine de Evanghelie”, le spunea Pavel romanilor. De ce oare vorbesc generalităţi atunci când necunoscuţii mă întreabă cum îmi câştig existenţa şi apoi încerc să le explic ce fel de cărţi scriu? De ce enumăr mai întâi şcolile seculare pe unde am absolvit şi apoi pe cele creştine?

9. Adu-ţi aminte, creştinii aceia care te sâcâie aşa de mult – Dumnezeu i-a ales şi pe ei. Din nu ştiu ce raţiune, îmi este mult mai uşor să arăt har şi acceptare faţă de necredincioşii imorali decât faţă de creştinii critici şi înguşti.

10. Iartă, zilnic, celor care ţi-au făcut rănile care te împiedică să fii desăvârşit. Tot mai mult, descopăr că Dumnezeu foloseşte rănile noastre în slujba lui. Dacă ascund în mine râca faţă de cei care mi le-au cauzat, încetinesc actul răscumpărător care poate aduce vindecare.

Radiografia spirituală ne oferă un avantaj clar faţă de examenul medical. Indiferent de ce fac, trupul meu ca continua să se deterioreze, însă, spiritualiceşte abia aştept să cresc şi să mă revigorez atâta timp cât ascult şi acţionez pe baza a ceea ce îmi spune Dumnezeu.

h1

Sfaturi pentru încă 50 de ani

13 Ianuarie 2008

Domnul Costel Ghica a împlinit… câţiva ani. Ne-a spus astăzi că, din păcate pentru unii dintre noi (în primul rând pentru cei din familie, apoi cei din biserică), se află doar la jumătatea vieţii.

Aşa că m-am gândit ca, în loc de tradiţionalul românesc „La mulţi ani!” (ce să îi mai urez, dacă ştie deja că îi are 🙂 ), să îi fac o dedicaţie.

Philip Yancey a împlinit de curând 50 de ani şi, pe lângă inspecţia tehnică periodică pentru a verifica maşinăria fizică, şi-a făcut o radiografie spirituală. Şi-a luat câteva zile de linişte şi singurătate, iar împreună cu doctorul lui spiritual a reuşit să îşi construiască un plan de acţiune pentru următorii 50 de ani.

Se pare că domnul Costel Ghica nu este singurul personaj, care are de gând să ne petreacă la Domnul sau de care nu vom scăpa prea curând. 🙂

Iată draftul planului.

1. Vino la Dumnezeu cu necazurile tale, precum şi cu cele ale lumii. Găseşte echilibrul perfect între nevoia de fericire personală şi preocuparea normală pentru problemele lumii: sărăcia, nedreptatea şi mediul înconjurător. Mă uit la exemplul lui Isus, care cu siguranţă era preocupat de probleme similare când era pe pământ. Ascultă sfatul Lui, dat celor suferinzi de anxietate, „Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.”

2. Pune-ţi la îndoială îndoielile, la fel de mult precum credinţa. Poate din cauza personalităţii sau ca reacţie la trecutul meu fundamentalist, clocesc mult îndoielile şi experimentez credinţa doar răzleţ. Cred că ar fi timpul să inversez tiparul, ce spuneţi?

3. Nu te aventura în călătoria aceasta de unul singur. Găseşte-ţi prieteni care te văd ca pe un pelerin, ca pe un rămas în urmă, şi nu ca pe un ghid. Ca şi alţi protestanţi, mă pun foarte repede în postura de singuratic cu Dumnezeu, o perspectivă pe care o văd din ce în ce mai nebiblică. Vechiul Testament relatează povestea poporului lui Dumnezeu; pildele lui Isus ne descopăr împărăţia; epistolele s-au adresat în primul rând unor comunităţi de credincioşi. Cunoaştem prea puţin despre cum să Îl urmăm pe Dumnezeu singuri, deoarece Dumnezeu nu a intenţionat niciodată lucrul acesta.

4. Dă voie binelui – frumuseţii naturale, sănătăţii tale, cuvintelor încurajatoare – să te pătrundă la fel de adânc cum o face şi răul. De ce este nevoie de 17 scrisori de încurajare pentru a anihila efectul uneia singure, care este caustică şi critică? Dacă m-aş trezi în fiecare dimineaţă şi dacă aş adormi în fiecare seară scăldat într-un sentiment de mulţumire şi nu al îndoielii de sine, orele zilei s-ar desfăşura, fără îndoială, altfel.

5. De dragul tău, simplifică. Elimină orice te distrage de la Dumnezeu. Printre altele, aceasta înseamnă o vânturare nemiloasă a mail-ulilor, a ziarelor şi cataloagelor, să le acord doar atâta timp cât să le arunc la gunoi. Dacă voi prinde vreodată curaj, şi televizorul meu îşi va găsi locul tot acolo.

Mă opresc azi la acestea cinci. Celelalte cinci direcţii, poate peste 50 de ani.

Domnule Costel Ghica, să trăiţi peste 100 de ani, cât doriţi dumneavoastră, iar eu să stau prin preajmă şi să vi-i număr! 🙂

h1

Zafiris – Kaka-ul nostru

12 Ianuarie 2008

Nu prea îmi place fotbalul.

Una din cauze ar fi că în gimnaziu am practicat handbalul şi după aceea baschetul.

A doua cauză ar fi că alergi o oră şi jumătate şi înscrii de câteva ori, în cele mai bune cazuri, pe când în baschet efortul echipei se concretizează mult mai repede într-o fază spectaculoasă.

A treia ar fi ceea ce spun englezii, „Fotbalul este un sport elegant, practicat de bădărani…”

Sunt doi prieteni de-ai mei, Adrian Ambrosie (fost jucător la Poli Iaşi) şi Daniel Zafiris (fost jucător la Petrolul Ploieşti), care sunt excepţiile zicalei englezeşti. Parcă ar fi practicat rugby, „un sport dur, practicat de gentlemeni.” 🙂 Într-adevăr doi oameni cu caracter ales.

Ambii îl slujesc acum pe Dumnezeu acolo unde sunt chemaţi.

Cu Adrian am fost coleg la Colegiul Richard Wurmbrand timp de patru ani, iar cu Daniel Zafiris am slujit în biserica Filocalia.

Daniel Zafiris este implicat într-o organizaţie numită Atleţi în acţiune – Victorie dincolo de competiţie şi are în pregătire tipărirea unei Biblii care se va adresa în primul rând sportivilor din România.

În iarna aceasta au apărut despre el două articole în presa românească. Dacă doriţi să cunoaşteţi mai multe despre familia lui, accesaţi link-ul din evenimentul zilei.

Despre el şi alţi sportivi chemaţi să îşi schimbe cariera, în articolul din prosport.

h1

Emilian răspunde…

13 Noiembrie 2007

intrebari.jpg

Mulţumesc mult pentru poezie şi pentru tot suportul dat prin apropierea voastră şi prin rugăciune.

Mama a fost perosana prin care am aflat prima dată de Dumnezeu şi de Cristos, persoana cu care la 6 ani am mers la prima oră de vioară, persoana cu care am mers la nopţi de rugăciune la familia Ghica încă de când eram prin clasa a 6-a, persoana care s-a rugat cel mai mult pentru mine şi pentru fraţii mei. Un model de viaţă creştină, o luptătoare în rugăciune.

M-am întrebat “de ce?” şi mi-am spus că este nedrept, m-am luptat cu Dumnezeu în ultimele zile. Încă nu am primit răspuns la întrebări. Dar ceea ce văd este un loc liber printre acei puţini evlavioşi şi în mintea mea răsună o chemare: “Umple acel loc!”.

Ştiu că mama este în cer cu Cristos când scriu aceste cuvinte, de aceea nu deznadăjduiesc. Despărţirea e dureroasă, e plină de lacrimile mele şi ale celor din jurul meu, dar avem nădejde.

h1

Fără soţie sau cum este să iubeşti în dezavantaj

8 Noiembrie 2007

rebeca1.jpg

Nu v-am spus că mâine se împlineşte o lună de când sufăr cu ardoare după ea şi că trăiesc ca un pustnic; doar că am blog. Într-adevăr viaţa e pustie fără soţie. A fost în USA.

O lună am fost, parcă tot, numai o mână stângă. Definiţia mea era bâlbâială, împleticeală, mangoseala. Eram un exerciţiu de tipul „Fill in the blanks” care nu se mai completează niciodată, mă simţeam numai puncte puncte. Fiecare afirmaţie pe care o făceam suna a propoziţie exclamativă, „Nu mai pot de dor!”

Am vrut să scriu şi poezii, dar orice rimă trebuia să se potrivească cuvântului dor aşa că, am renunţat. Nu mi-e „dor”. Mi-e şi „iubire”. Dacă n-aş fi iubit aş fi rămas doar poetul dorului. 🙂

Dincolo de toate, în această lună am descoperit câteva din dezavantajele iubirii de care am beneficiat fără să îmi fi dat seama.

Când iubesc, uit de mine. Iar dacă cumva îmi amintesc şi încep să îmi acord atenţie, o fac numai de dragul ei. Dacă n-ar fi ea, aş fi un neîngrijit. Ce să mai vorbim de înfrumuseţare? Sunt cel mai frumos om din lume pentru că o iubesc. Iubirea mă face frumos.

Când iubesc, uit cât costă. Tarifele pentru convorbiri, în reţea sau în afara ei, sunt mari. Din păcate iubesc şi telefonul se pliază perfect gândurilor şi sentimentelor mele, devenind gura mea. Cum nu îmi percep taxă pe vorbă, comunicarea cu soţia este gratis, indiferent dacă este zi sau noapte, zi lucrătoare sau week-end, sărbătoare legală sau ilegală. În consecinţă, în reţeaua iubirii convorbirile cu ea sunt gratis. Iubirea mă face scump.

Când iubesc, uit să mint. Nu mai pot să mă prefac că sunt altcineva. Iubirea mă decojeşte de toate măştile şi scoate la iveală cine sunt. Dacă nu aş iubi-o, ar fi un lucru ruşinos să stau original şi veritabil înaintea ei. Iubirea mă face adevărat.

Când iubesc, uit să îmi aduc aminte. De multe ori încerc să îmi aduc aminte când m-a certat, când m-a jignit, când m-a neglijat sau când m-a rănit. Şi nu mai ştiu. Fie că nu îmi aduc aminte, fie că nu s-a întâmplat niciodată. Iubirea mă face iertare.

Când iubesc, pur şi simplu uit. Totul în jur devine nebuloasă şi uitare. Nu mai ştiu de nimeni şi de nimic. Nu am ochi decât pentru ea. Ea devine trilogia iubirii de Brâncuşi. Ea este Coloana Infinitului, Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii. Iubirea mă face uituc.

Când iubesc, uit să trăiesc. Nici bine nu termină ea de gândit, şi gândul devine prin acţiunea mea concreteţe. Nu contează ora, distanţa, obstacolul, oboseala, sacrificiul sau viaţa. Iubirea mă face să mă dau pe mine pentru ea. Iubirea mă face Cristos.