A avut dreptate…

In urmă cu 70 de ani Arthur Guiterman a scris în cartea sa, Gaily The Troubadour, o poezie care acum ne dă de gândit, cel puțin ar trebui…

First dentistry was painless; 
Then bicycles were chainless 
And carriages were horseless 
And many laws, enforceless. 
Next, cookery was fireless, 
Telegraphy was wireless, 
Cigars were nicotineless 
And coffee, caffeinless. 
Soon oranges were seedless, 
The putting green was weedless, 
The college boy hatless, 
The proper diet, fatless, 
Now motor roads are dustless, 
The latest steel is rustless, 
Our tennis courts are sodless, 
Our new religions, godless.

Pentru început stomatologia a fost fără durere.
Apoi bicicletele au rămas fără lanț,
Căruțele fără cai,
Și legile fără putere.
După aceea au venit aragazul fără foc,
Telegraful fără fir,
Țigările fără nicotină,
Și cafeaua fără cofeină.
Curând portocalele au ajuns fără sâmburi,
Semănăturile fără buruieni,
Studentul fără pălărie,
Și dieta fără grăsimi.
Autostrăzile mai noi sunt fără praf,
Inoxul fără rugină,
Terenurile de tenis fără iarbă,
Și noile noastre religii – fără Dumnezeu.

We are less and -less…

Traducere. Ai ce citi!

Pătrăţosu mi-a gâdilat timpul şi s-a gândit că ar fi bine să-mi dea un exerciţiu de traducere, aşa ca antrenament, cu o zi înainte de a-l traduce pe Jerry Twombly.

There’s the rub!

Prima problemă: chiar indicaţia de muncă – „Poate cineva să facă o traducere prin care să încerce să atingă nivelul de intensitate al originalului?” Clar, eu nu am putut. Nici măcar nu am încercat.

A doua problemă întâlnită: nu sunt negru. Şi indiferent de crengăcismele sau caragialismele pe care le-a moşteni, ele tot nu sună bine în gura unui negru.

A treia problemă: limba română. Este prea lungă pentru limba engleză. 🙂

Dar, să termin cu văicărelile şi să trec la treabă.

!!! Sugestie de prezentare (aşa scrie şi pe borcanul de muştar): Această traducere se citeşte cel mai bine, urmărind şi ascultând video-ul postat (acesta este secretul atingerii nivelului de intensitate al originalului).

http://www.youtube.com/watch?v=yX_7j32zgNw

Împăratul Împăraţilor 

Biblia spune:
… El e Împăratul iudeilor
… El e Împăratul lui Israel
… El e Împăratul dreptăţii
… El e Împăratul veacurilor
… El e Împăratul cerului
… El e Împăratul slavei
… El e Împăratul Împăraţilor
… şi Domnul Domnilor…

Acesta e Împăratul meu!

David spune:
Cerurile mărturisesc slava lui Dumnezeu
Şi înaltul lor trădează lucrarea mâinilor lui.

Nici o măsură nu poate cuprinde dragostea-I de necuprins
Nici un telescop nu poate întrezări ţărmul nemărginit al providenţei Sale
Nici un obstacol nu-L poate împiedica Să-şi dezlănţuie binecuvântările

Mai mult,

… E de-a pururi puternic
… E pe deplin adevărat
… E veşnic neclintit
… E neabătut de graţios
… E împărătesc de aprig
… E nepărtinitor de milostiv

Acesta e Împăratul meu!

E Fiul lui Dumnezeu
E mântuitorul celor păcătoşi
E piatra de hotar a lumii
El stă prin Sine Însuşi
E maiestuos
E ca nimeni altul
E fără seamăn
E cum nu s-a mai văzut
E cel mai…
E strălucitor!

E cea mai nobilă idee a literaturii
E cea mai mare personalitate a filosofiei
E dilema fundamentală a elitei criticii
E doctrina de bază a adevăratei teologii
E necesitatea primară a spiritualităţii

Acesta e Împăratul meu!

E minunea veacului
E superlativul oricărui nume pe care l-ai alege să i-L dai
E singurul care poate împlini toate nevoile noastre

El dă putere celor slabi
El e-aproape de cei ispitiţi şi încercaţi
El se îndură şi El mântuie
El păzeşte şi El călăuzeşte
El tămăduieşte bolnavii
El vindecă leproşii
El iartă păcătoşii
El achită datornicii
El eliberează robii
El apără pe cei slabi
El binecuvântă pe cei tineri
El ajută pe cei nenorociţi
El caută pe cei bătrâni
El răsplăteşte pe cei ce se ostenesc
Şi El îi fericeşte pe cei smeriţi

Îl cunoşti?

Ei bine,

Împăratul meu este cheia cunoaşterii
E izvorul înţelepciunii
E uşa spre eliberare
E cărarea spre pace
E calea spre neprihănire
E drumul spre sfinţenie
E poarta spre glorie

E stăpânitorul celor puternici
E  căpetenia învingătorilor
E mai-marele eroilor
E povăţuitorul legiuitorilor
E stăpânul biruitorilor
E voievodul voievozilor
E prinţul prinţilor
E Împăratul Împăraţilor
Şi e Domnul Domnilor

Acesta e Împăratul meu!

Darurile Lui sunt nemaipomenite
Făgăduinţele Lui sunt absolute
Viaţa Lui este neasemuită
Bunătatea Lui este nemărginită
Îndurarea Lui este veşnică
Dragostea Lui nu se schimbă niciodată
Cuvântul Lui este îndestulător
Harul Lui este îndeajuns
Domnia Lui este dreaptă
Jugul Lui este bun
Şi povara Lui este uşoară.

Aş vrea să pot să vi-L descriu…

E de nedescris…
E de negrăit…
E de nepătruns…
E invincibil…
E irezistibil…

Încerc să vă spun…
Cerurile cerurilor nu-L pot cuprinde…
Darmite un om să Îl explice…

Nu poţi să-L scoţi din mintea ta
De El nu poţi scăpa

În ani nu poţi să-L întreci
Şi fără El nu poţi să trăieşti

Fariseii nu L-au răbdat
Când au văzut că nu-L pot opri

Pilat nu a găsit nici o vină în El
Martorii nu au reşuşit să-şi potriveacă mărturiile

Irod n-a putut să Îl omoare
Moartea nu I-a făcut faţă
Şi mormântul să-L ţină n-a fost în stare

Acesta e Împăratul meu!

El dintodeauna este…
…şi întodeauna va fi.

Vreau să spun că…
Nu a avut nici un înaintaş
Şi nu va avea nici un urmaş

Nu a fost nimeni înainte de El
Şi nu va fi nimeni după El

Nu poţi să Îl pui sub acuzare
Şi El niciodată nu va abdica

Acesta e Împăratul meu!
Slăvit fie Domnul!

Acesta e Împăratul meu!

A Ta este Împărăţia
Şi puterea…
Şi slava…

Şi slava este toată a Lui!

A Ta este Împărăţia
Şi puterea…
Şi slava…
… în vecii vecilor.

Şi când ajungeţi la sfârşitul vecilor, spuneţi:

Amin!

Adio Hruşcă, adio Crăciun…

S-a terminat şi cu vânzoleala şi viermuială sărbătorilor din anul trecut. În curând casele, înmireasmate de parfumul pomului de Crăciun, împodobite cu luminiţe şi ghirlande, vor părea dezbrăcate, goale. Îmi iau adio de la Hruşcă, scorţişoară, vanilie şi portocale. Depresia mă poate cuprinde, indiferent de numărul de piramidoane luate.

Poetul W.H. Auden a surprins foarte bine acest sentiment în timpul celui de-al doilea război mondial, când toată lumea îşi dorea ca Lumina lui Cristos să nu se stingă după Crăciun.

„Well, so that is that. Now we must dismantle the tree,
Putting the decorations back into their cardboard boxes
– Some have got broken – and carrying them up to the attic.
The holly and the mistletoe must be taken down and burnt,
And the children got ready for school.”

Jos cu globuleţele, hai la şcoală.

„There are enough left-overs to do, warmed-up, for the rest of the week –
Not that we have much appetite, having drunk such a lot,
Stayed up so late, attempted – quite unsuccessfully –
To love all of our relatives, and in general
Grossly overestimated our powers.”

Mâncare en-gros, băuturi en-detail, mătuşi, bunici, orfani şi bătrâni vizitaţi, somn puţin.

„…Once again
As in previous years we have seen the actual Vision and failed
To do more than entertain it as an agreeable
Possibility, once again we have sent Him away…
The Christmas Feast is already a fading memory,
And already the mind begins to be vaguely aware
Of an unpleasant whiff of apprehension…”

For the Time Being: Un Oratoriu de Crăciun a fost scris de Auden după proaspăta convertire la creştinism. Poezia este un fel de masă de Crăciun, lungă şi săţioasă, unde Auden ne serveşte înţelegerea lui cu privire la creştinism, ingredientul cel mai des întâlnit fiind semnificaţia naşterii lui Isus Cristos. Auden se uită cu încantare maximă la sărbători şi îşi dă seama că Dumnezeu nu şi-a dorit niciodată Ziua noastră de Crăciun, ci toate zilele noastre, cotidianul nostru lipsit de sărbătoare.

Auden concluzioneză:

„In the meantime
There are bills to be paid, machines to keep in repair,
Irregular verbs to learn, the Time Being to redeem
From insignificance. The happy morning is over,
The night of agony still to come; the time is noon:
When the Spirit must practice his scales of rejoicing
Without even a hostile audience, and the Soul endure
A silence that is neither for nor against her faith
That God’s Will will be done, That, in spite of her prayers,
God will cheat no one, not even the world of its triumph.”

În viaţa mea ocupată, pregătitul lecţiilor, întâlniri, conferinţe, plata chiriei, a facturilor, curăţenie, scrisul blogului, este aproape imposibil să răscumpăr cotidianul din blazajul ei. Însă tocmai aceasta este vestea bună a naşterii lui Isus. Vestea Bună nu este o zi de naştere de demult, de care îmi aduc aminte o dată pe an. Nimic nu trebuie să fie de acum blazaj.

Având Crăciunul în spate, ce fac? Isus şi-a făcut cort în mijlocul oamenilor să trăiască non-stop printre noi şi în mine. Normal că e uşor să îl limitez la sărbători şi, poate, la duminici. Mai greu este să îl las să se uite în debara sau sub preş, unde numai eu ştiu ce se află.

Sărbătoarea s-a sfârşit. „Dăm jos pomul, punem decoraţiile în cutii.” Totuşi refuz, ca împreună cu instalaţia, să arunc în pod şi lumina lui Cristos.

This is the truth – speech

Cineva mi-a atras atenţia că există un speech creat pentru o campanie electorală în Argentina, care urmează calapodul speech-ului postat anterior. Am căutat în arhiva tubului şi am găsit unul mai interesant. Uite cum te poţi juca cu cuvintele, mai ales cu topica. Care este, în cele din urmă, adevărul adevărat?

Calici, da’ fuduli

Aceasta a fost expresia folosită de mătuşa mea, care urmărea în direct, la televizor, aprinderea luminiţelor din imensul brad postat în Piaţa Unirii, Bucureşti. Oamenii au fost impresionaţi… Pompă mare, lumini, artificii, muzică, îngeraşi, spice de grâu…

Li se iau ochii românilor chiar sub privirile lor. La Pro Tv s-a dansat de 1 Decembrie, de mama focului, pentru a aduce părinţi români iresponsabili înapoi la copiii pe care i-au lăsat în urmă cu ani buni, când au plecat în Europa.

Numai reportaje despre mizerie, copii săraci, greutăţi, ca apoi să auzi în direct că România intră în cartea recordurilor cu bradul de 76 metri înălţime, echivalentul unui bloc cu 25 de etaje, şi 290 de tone.

Cui îi pasă Ziua Naţională? Suntem în Europa!

Vă propun pentru aducere aminte o poezie a lui Mihai Eminescu.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor,
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc;
Căci rămîne stînca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormîntul
Spada ta de sînge duşman fumegînd,
Şi deasupra idrei fluture cu vîntul
Visul tău de glorii falnic triumfînd,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Cînd s-aprinde sacru candida-i vîlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surîzînd,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Cînd cu lampa-i zboară lumea luminînd,
El pe sînu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strînge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tînără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mîndrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Hai să citim un film şi hai să vedem o carte

Astăzi nu mai spunem „Hai să citim o carte!” sau „Hai să ne uităm la un film!”, ci spunem „Hai să ne uităm la o carte!” şi „Hai să citim un film!” Adolescenţii nu se omoară cu cititul. Prin urmare, le propun o mică lectură pe ecran (un fel de blasfemie) care să îi provoace.

În cartea sa, Declaraţie de iubire, Gabriel Liiceanu discută despre oamenii care i-au influenţat viaţa. Cartea are şi un capitol care mă lasă să înţeleg că anumiţi oameni, deşi morţi, trăiesc prin cărţile lor şi au o influenţă majoră asupra noastră. Pentru cei cărora lectura le pare o luare la trântă cu paginile, un duel nepoliticos, le recomand invitaţia la dans pe care le-o propune Liiceanu.

„Cărţile lucrează în clandestinitate… autorii sunt agenţii cei mai secreţi ai lumii.”

„Privite, cărţile par nespus de sfioase. Ele nu vin niciodată spre tine. Ca într-o medievală iubire, tu trebuie, întotdeauna, să le cauţi şi să te duci către ele. Fiinţa lor este aşteptare pură. Le va deschide cineva pentru a le face, astfel, să înceapă să fie?„

„Când privesc peretele unei biblioteci, îmi vine în minte scena balului din Război şi Pace. Doamnele aliniate, aşteptând, de-a lungul peretelui. Spaima Nataşei că nimeni nu o va invita la dans. Expresia încremenită a chipului ei, „gata deopotrivă şi de deznădejde, şi de de extaz”. Iar apoi, prinţul Andrei care se apropie şi îi propune un „rond de vals”. „De când te aşteptam”, pare că spune Nataşa, iar zâmbetul i se iveşte pe faţă „în locul lacrimilor ce stătuseră să o podidească.” Şi „speriată şi fericită”, îşi sprijină mâna pe umărul prinţului Andrei.”

„Cărţile aliniate, aşteptând, de-a lungul peretelui. Privirea distantă care trece peste ele, fără să hătărască asupra uneia anume. Apoi mâna care se întinde, care scoate o carte din raft, care o deschide. Dansul poate începe. Dans cu o carte.”

„Dezavantajul cărţii, faptul că trebuie deschisă… Astăzi distanţele dintre oameni nu se mai acoperă prin „scrisori groase”, ci prin media, în esenţă prin aparate care pot fi „deschise” printr-o simplă apăsare de buton.”

„Locul dansului cu o carte l-a luat channel surfing-ul, „zappajul”, balansul pe internet, pe scurt dansul cu un ecran. În „lupta” dintre carte şi ecran, a decis fiinţa leneşă a omului.”

Leneşilor, la treabă!

Dedicaţie pentru Emilian

Înviere – de Cătălin Lata 

Astepţi înviere
Şi-aştepţi viaţa nouă?
Priveşte-ţi renaşterea-n duhul lăuntric
De alba splendoare de pic de rouă!
Priveşte-ţi fiinţa-n formare finală
Cum ia-nfăţişare
De îngere de soare,
De înger de glorii, de lume astrală…
Priveşte-ţi fiinţa-n formare finală!

Aştepţi înviere
Dar ştii tu că-n zori
Se-ajunge prin noapte,
Şi-asemenea Viaţă, o ai doar când mori?
Câştigi orizonturi când ştii ca să pierzi!
Pierzându-ţi viaţa ai cer mai albastru
Şi pajişte sfinte ce veşnic sunt verzi.
Şi orice sămânţa-ngropată-n ţărână
Când rodul îşi dă şi fructul îşi scoate
Ne-arată că viaţa nicicând nu-i bătrână
Viaţa e parte din Eternitate!
Cristos ca să vadă misteru-nvierii,
Purtatu-Şi-a crucea în Vinerea mare
Prin ura mulţimii,
Pe drumul durerii.
Şi-a stat şi-n morminte, sub semnul peceţii…
Dar mult prea puţin, căci, iată
Se-arată
În ziua a treia, puterea Vieţii!

Aştepţi înviere
Şi-aprob aşteptarea
dar pentru-a atinge-o, în moarte-i chemarea,
În gol de neant ce-aduce uitarea…
Şi ca să înţeleg de ce-o să am parte.
Eu crucea îmi port căutându-mi Golgota.
Dar cum sa mă sting
Şi-n ce fel de moarte?

Mi-e frică de blo(g)cuit

În viaţă un singur lucru este sigur – pe lângă „death and taxes” – şi anume, că indiferent de cât de mult ai încerca tot vei greşi, vei răni pe cineva sau vei fi rănit.

Morţii îi plăteşti vamă o singură dată, la plecare, însă vieţii îi plăteşti taxe în fiecare zi. De aceea, mi-e frică de blog. Mi-e frică deoarece va veni o vreme când cineva mă va răni şi dorinţa mea va fi să-l rănesc la rândul meu. Mi-e frică deoarece va veni o vreme când cineva îmi va greşi, iar eu voi dori să îi arăt ce multă dreptate am avut.

Nu vorbesc gratis şi nici ieftin. Deşi am încă scutece de blogger, am plătit şi pătimit din pricina textelor puse pe internet multă vreme. Poate că încă o fac.:) Cine ştie, să tacă! Iar cine nu ştie, o să povestim altă dată.

Mi-e frică că tastele o vor lua înaintea raţiunii şi raţiunea o va lua înaintea rugăciunii. Blogul este o mare pacoste, poate fi şi orgoliu (vezi experimentul pătrăţosu, căruia deja i-am mulţumit). Mi-e frică nu de dezavantajele lui, ci de avantajele lui.

Etimologic vorbind, cuvântul blog este prescurtarea pentru weblog. În limba engleză, log înseamnă o înregistrare oficială a evenimentelor, mai ales într-o călătorie cu avionul sau cu vaporul. Cu alte cuvinte, ca un comandat de vas care îşi are jurnalul lui de bord, aşa un bloger îşi are jurnalul călătoriei lui pe web.

Mi-e frică, pentru că navigaţia mea pe blog este una publică şi poate răni. Mi-e frică, pentru că atunci când voi da cu bâta în baltă nu voi stropi doar pe cei din jurul meu, ci voi inunda cu noroi pe toată lumea. Mi-e frică de cuvinte, de virgule, de ghilimele, de replici, de avatare, de emoticons, de comentarii. Mi-e frică să nu fiu ispitit să mă mut de acasă, din viaţă, pe blog. Mi-e frică de locuit în blog.

Cu toate că mi-e frică, cred că se va întâmpla ce spune Wikicitat:”De ce îţi este frică, de aia nu scapi”. (Asta e vorbă din popor, nu de la wikipedia.:) Cu siguranţă că temerile mele se vor transforma în realităţi dureroase. Şi atunci ce-i de făcut?

Când voi greşi amarnic, când voi ucide cu sau fără premeditare, cu sau fără sânge rece, când voi da cu ciomagul în băltoacă şi când noroiul vă va sări pe faţă, să ştiţi că dacă vrem să ne revenim, mai este un lucru sigur pe lumea asta. Se cheamă ierta-logul – înregistrarea cererii de iertare (nu e în wikipedia, nu-l căutaţi:).

Fără iertare conturile vechi nu se vor regla niciodată şi vechile răni nu se vor vindeca niciodată. Există un singur lucru pe care îl voi putea spune: „Iartă-mă!” De aceea, nu mi-e frică.