Paste Fericit

Conferinţă – Relaţia dintre religie şi credinţă

Colegiul Richard Wurmbrand – Iaşi organizează conferinţa cu tema Relaţia dintre credinţă şi religie susţinută de Dr. Iosif Ţon.

Conferinţa se va desfăşura în perioada 31 Martie-3 Aprilie 2008, între orele 19-21 la sediul din str. Smârdan nr. 13.

Aceste prelegeri se adresează în special elevilor şi studenţilor.

Vă aşteptăm cu drag!

Întrebări la pocăinţa scandaloasă

Ca urmare a postului domnului Danuţ Mănăstireanu, aş dori să formulez câteva întrebări celor care au semnat scrisoarea adresată comunităţii musulmane.

Ce înseamnă creştin în afirmaţia „mulţi creştini s-au făcut vinovaţi de păcat împotriva musulmanilor”?

Cine este All-merciful One de la care îşi cer iertare? Dumnezeu sau Allah? Cu siguranţă creştinii au Unul în minte şi musulmanii Altul.

Vrem pace cu musulmanii? Cu ce preţ? Mai mult, vrem pace între religii ca să obţinem pace mondială?

Din dragostea creştinilor pentru Dumnezeu izvorăsc acţiuni similare cu cele care decurg din dragostea musulmanilor pentru Dumnezeu?

Ce fel de dragoste pot să manifeste musulmanii pentru aproapele lor dacă ea nu vine de la Dumnezeu?

Dincolo de întrebările legate de text, mă întreb dacă eu ar trebui să îi iert pe musulmani pentru ce au făcut ei creştinilor. Pot eu să iert dacă nu există cerere de iertare?

Iertarea vicarială, este ea regăsită în Sfintele Scripturi?

Poate cineva să ceară iertare în numele meu?

Pe cine reprezintă cei care au semnat în numele creştinătăţii?

Dedicaţie pentru Emilian

Înviere – de Cătălin Lata 

Astepţi înviere
Şi-aştepţi viaţa nouă?
Priveşte-ţi renaşterea-n duhul lăuntric
De alba splendoare de pic de rouă!
Priveşte-ţi fiinţa-n formare finală
Cum ia-nfăţişare
De îngere de soare,
De înger de glorii, de lume astrală…
Priveşte-ţi fiinţa-n formare finală!

Aştepţi înviere
Dar ştii tu că-n zori
Se-ajunge prin noapte,
Şi-asemenea Viaţă, o ai doar când mori?
Câştigi orizonturi când ştii ca să pierzi!
Pierzându-ţi viaţa ai cer mai albastru
Şi pajişte sfinte ce veşnic sunt verzi.
Şi orice sămânţa-ngropată-n ţărână
Când rodul îşi dă şi fructul îşi scoate
Ne-arată că viaţa nicicând nu-i bătrână
Viaţa e parte din Eternitate!
Cristos ca să vadă misteru-nvierii,
Purtatu-Şi-a crucea în Vinerea mare
Prin ura mulţimii,
Pe drumul durerii.
Şi-a stat şi-n morminte, sub semnul peceţii…
Dar mult prea puţin, căci, iată
Se-arată
În ziua a treia, puterea Vieţii!

Aştepţi înviere
Şi-aprob aşteptarea
dar pentru-a atinge-o, în moarte-i chemarea,
În gol de neant ce-aduce uitarea…
Şi ca să înţeleg de ce-o să am parte.
Eu crucea îmi port căutându-mi Golgota.
Dar cum sa mă sting
Şi-n ce fel de moarte?

Nu există mângâiere pentru moartea mamei, doar înviere

Nu scriu aceste rânduri pentru familia Bulgariu, ci pentru mine, pentru ceilalţi. Cei în suferinţă, familia îndoliată este mai bine să citească Psalmul 23 şi Psalmul 90, nu mai puţin de 5 ori pe zi.

Nu ne place să vorbim despre moarte. Ea este ultimul (sau singurul) taboo inventat de post-modernişti. Poţi vorbi deschis despre orice: sex, homosexualitate, avort, etc. Însă nu despre moarte. Dacă o mai faci şi public… Cu toate acestea iată-mă deschizând gura.

Tot ce trebuie să fac este să trăiec ceva timp şi mă voi întâlni cu jalea. Tot ce trebuie să fac este să trăiesc îndeajuns şi voi muri. Într-o lume păcătoasă aceste adevăruri sunt înfipte în fier-betonul realităţii, indiferent de cât de mult aş încerca să le neg.

Doar că atunci când, de exemplu, mama sau soţia îţi este răpusă de cancer, toată raţionalitatea şi credinţa îţi scot în faţă întrebarea arhi-întrebată, „De ce face Dumnezeu astfel de lucruri?”

Poate suna a blasfemie, dar întreaga noastră fiinţă strigă că acest lucru  – moartea – este nedrept din partea Lui, că durerea şi suferinţa noastră sunt prea mari, că am fost uitaţi.

(Repet! Nu scriu aceste lucruri pentru familia îndoliată! Le scriu pentru mine, pentru noi!)

Moartea nu este un accident. Moartea este făcătura lui Dumnezeu. Moise scrie destul de îndrăzneţ, „Tu îi întorci pe oameni în ţărână. Îi mături, ca un vis: dimineaţa, sunt ca iarba, care încolţeşte iarăşi: înfloreşte dimineaţa, şi creşte, iar seara este tăiată şi se usucă.” Păcatele noastre aduc moartea. Moise spune: „Tu pui înaintea Ta nelegiuirile noastre, şi scoţi la lumina Feţei Tale păcatele noastre cele ascunse. Toate zilele noastre pier de urgia Ta, vedem cum ni se duc anii ca un sunet.”

Deşi face aceste afirmaţii, Moise adaugă „Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!” Moise priveşte moartea în ochi şi o gândeşte în termenii vieţii, ai păcatului, ai lui Dumnezeu şi încearcă să o înţeleagă. Apoi cere înţelepciune să îşi trăiască viaţa în lumina morţii…

Iată că nu mi-am numărat de mult zilele şi nu prea mi-am înţelepţit inima. Este timpul!

Şi totuşi nu acceptăm moartea ca pe ceva obişnuit. Ne revoltă. Chiar dacă ea este „normală” şi nimeni nu îi scapă,  ceva o face anormală. De aceea, creştinii privesc lumea din perspectiva Finalului. Acolo la înviere se află descifrarea. Acesta este şi unul din motivele pentru care cartea Iov are un „happy ending”. Dumnezeu are, totuşi, ultimul cuvânt.

Manelistul care învârte toţi banii

În anii studenţei, 1996-2000, obişnuiam să merg împreună cu câţiva prieteni şi cu profesorul David Cathey în partea de S-E a României pentru a mărturisi pe Cristos musulmanilor. M-am ataşat mult de Medgidia deoarece am găsit acolo nişte români aparte. Ei îşi duc traiul într-un cartier care poartă numele unui personaj venit din vremuri cu poveşti nenumărate – Ali Baba.

Din perspectiva şi experienţa mea de acolo, cartierul ar fi trebuit să poarte nu numai numele personajului, ci a poveştii lui, Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi. Singura eroare a titlului s-ar putea regăsi în numărul inexact al hoţilor. 🙂

Toată lumea ştie pe toată lumea. Dacă nu eşti băştinaş, imediat eşti reperat. Nu există mult interes pentru muncă. Bărbaţii stau la stradă şi scuipă seminţe, femeile strigă unele la altele, iar copiii aleargă desculţi o minge desumflată. Străzile sunt infecte, murdăria curge pe marginea urmei de trotuar, canalizare lipsă.

Ştiu de Allah, de datini şi mai ales de superstiţii. În acest cartier, oglinzile dau palme copiilor obraznici, cafeaua îţi prezice viitorul şi problemele sunt rezolvate cu sapa. Familia e unită, mai ales când vine vorba de bătaie.

Lumea nu e prea bogată, cel puţin după arhitectura casei şi curţii. Totuşi, nu înseamnă că dacă nu se vede nu există.

Pentru asta trebuie să ai norocul să participi la o nuntă ali-babească, care ţine ca-n poveşti, trei zile şi trei nopţi. Dansul din buric se cunoaşte din fragedă pruncie, iar banii se aruncă în aer ca dovadă că lumea are. Saxofon, acordeon, orgă cu briz-brizuri şi solist, atât îţi trebuie să dai lovitura cu o formaţie.

Cuvântul „manea” nici nu apăruse pe atunci în vocabular, dar cu siguranţă turcii şi tătarii au fost unii dintre cei care au contribuit major la apariţia ei. În secvenţa video de mai jos veţi gusta ceva similar cu frăgezimea copiilor din Ali-Baba.

Băiatul are aici doar o maşină şi o voce.

Cum se stă la rând

Scriu aceste rânduri înainte de plecare. Plec acasă, acolo unde am obârşiile. Mă duc să îmi văd bunicii şi părinţii la Oradea. vreau să miros zdrenţele salcâmilor de pe strada unde am locuit. Tot de acolo am primit azi un mesaj de la o fostă colegă. Nu-i dau numele să nu se supere. Iată ce ne-a scris:

Salut tuturor !
Meditam azi ca într-o zi ca cea de azi, într-un viitor 1 noiembrie, ne vor „sărbătorii” şi pe noi,  cei care vor rămâne în urma noastră… Uneori ideea asta mă deprimă, mai ales atunci când conştientizez că stăm oarecum la rând… La loteria asta toţi „câştigăm”, dar într-un mod aşa civilizat… şi sigur. Alteori mă tot întreb oare ce luăm cu noi din toată alergarea asta?

Esenţa, încă o vânez, încă o caut… Are Marin Sorescu o poezie. Cu dedicaţie pentru noi, pentru noi toţi cei de azi care ne vom trece într-o zi… (viii de azi, morţii de mâine… 🙂 )

Scara la cer

Un fir de paianjen
Atârnă de tavan.
Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
Mi se trimite şi
Scara la cer- zic,
Mi se aruncă de sus.

Deşi am slăbit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Mă gândesc că trupul meu
E prea greu
Pentru scara asta delicată.

– Suflete, ia-o tu înainte
Pas! Pas !

Dragă prietenă, disperarea este cea mai suculentă sursă de existenţă a păianjenilor. Se ţes în ea cât ai zice fir. Plus de asta, nu rezistă pânza de paianjen cu ce cărăm după noi. Fii veselă! Doar nimeni nu ştie când soseşte liftul. Important este să meargă în sus.

Tu când vorbeşti cu mine, să taci din gură!

Ştiu că titlul postului de astăzi, citit cu intonaţie (im)becaliană, seamănă cu expresiile a la Marean Vanghelie scoase pe taraba televizorului pentru publicul larg. Ştiu că poate fi şi o vorbă de duh şi mai ştiu că poate încurca treburile în familie.

Am folosit o dată această expresie într-o discuţie cu o persoană, mai în glumă mai în serios, iar o doamnă a auzit expresia.

S-a dus acasă şi şotul o întreabă în timp ce urca scările interioare, „Ce mai faci? Cum a fost ziua de azi?”

Doamna, cu expresia deja bine întipărită în glosarul perlelor, întoarce pagina la litera V şi răspunde în glumă: „Tu când vorbeşti cu mine, să taci din gură!”

Spre seară soţul răspunde din ce în ce mai monosilabic, iar dimineaţa la micul dejun soţia îl întreabă: „Dar ce ai păţit? De ce nu vorbeşti?”

Soţul bosumflat, însă cu umor rafinat şi el, răspunde: „Păi, nu mi-ai spus că atunci când vorbesc cu tine să tac?” 🙂

Cuvintele pe care le rostim parcă au inimă, creier, instinct şi voinţă, parcă au o viaţă a lor, independentă de persoana care le rosteşte. Astfel avem în limba română expresii care denotă agerimea cuvintelor, precum cea a unei trupe de gherilă : „A zburat!”, „N-am vrut!”, „Din greşeală, fără să vreau!”, „Nu asta am vrut să spun!” „M-am scăpat!” „Nu mi-am dat seama!” „A vorbit gura fără mine!”, „Nu m-am putut abţine să nu-i spun!”, „M-a luat gura pe dinainte!”.

Vorbim fără să gândim şi după aceea ducem mâna la gură şi încercăm să dregem ce se mai poate. De ce nu ne ia gura pe dinapoi? De ce se poartă cuvintele aşa ca farfuriile zburătoare? Ce le mână înspre afară fără voia noastră? Ce le determină să zboare?

Icoanele noastre de toate zilele: prea emoţionat ca să mă pot exprima :-)

Nu era de ajuns că aveam cafea instant, ceai instant, încălzitoare instant şi credite instant, a apărut şi instant messengeru’. De când cu yahoo messengerul (mesagerul) muşchii feţelor noastre nu mai fac mişcări naturale, iar faţa ne este scrijelită de la atâtea schimonoseli pe care le încercăm cu disperare pentru a semăna tot mai mult cu emot-icoanele din meniu. Ce sunt ele? Icoanele emoţiilor noastre. Ce nu putem comunica punem în imagini.

Am ajuns ca în locul unei exprimări coerente să facem prescurtări de toate soiurile. Numai că de la prescurtările făcute în text am devenit şi noi nişte oameni prescurtaţi. Ni s-a prescurtat gândirea.

În loc de o prezentare frumoasă, respectuoasă şi timidă atunci când faci cunoştinţă cu cineva, te apuci pe mess (vezi prescurtarea 🙂 ) din prima şi întrebi „asl?” În loc ca la o glumă bună să râzi de să te prăpădeşti spui „lol” 😆 şi în loc de un mulţumesc frumos, tai un scurt „thx”.

Unde mai pui că mimăm şi gesturile acestor capete galbejite, parcă bolnave de tifos. Nu ne mai ştim exprima. Spiritul nostru a fost jefuit o dată cu aceste icoane emoţionale care înlocuiesc punerea în cuvinte a sentimentelor şi a gândurilor noastre. Avem limbajul sentimental amputat. Am uitat de declaraţiile de iubire, nu mai ştim decât grimase.

Când nu îţi pasă de ce spune interlocutorul tău îi dai cu „talk to the hand” şi când nu ştii ceva „scoţi limba” 😛 . Toate ca toate, deşi li s-a dus numele şi vestea că sunt smilies sau zâmbăcili, nu întotdeauna stau cu gura până la urechi. Avem pe neutru’ 😐 , pe bosumflacilă 😦 , pe nervozilă 😡 , pe şocatu’ 😯 şi pe plângăcilă 😥 . Ne umflăm, ne camuflăm, disimulăm, dar nu se poate fără satanilă 👿 . Trebuia să apară şi el pe messenger.

Ţi-am tras ţeapă

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

 Nu e ţeapă! Citeşte în continuare. 🙂

Când îmi aduc aminte şi acum mă izbeşte râsul. Eram în perioada în care munceam din greu la amenajarea curţii viitoarei mele soţii şi ca orice îndrăgostit trebuie să am „grijă” de mama ei. 🙂

Pe vremea aceea Rebeca avea internet doar prin telefon şi primea mailurile pe poşta familiei care folosea outlookul. Ştiam că mama ei nu îi citeşte mailurile, dar m-am gândit că ar fi bine să o feresc şi de ispita de vedea din greşeală primele rânduri care apăreau atunci când făcea click pe mesaj. Zis şi făcut. Aşa că fiecare mesaj al meu începea cu o serie de a-uri. Parcă nu mai terminam de căscat. Eram la timpul căscat continuu. Cu alte cuvinte, ţeapă.

 

De multe ori luăm ţepe cu privire la conţinut. Nu tot ce se vede înseamnă că este şi adevărat. Momeala poate fi înşelătoare.

În liceu am avut un profesor de istorie care a avut o influenţă majoră asupra vieţii mele. Înainte de a deveni creştin avea un ritual destul de ciudat pe care îl practica la începutul fiecărui an şcolar când intra prima dată la clasă. Păşea apăsat în sala de clasă, punea catalogul pe catedră şi se prezenta. „Numele meu este Traian Goian şi sunt mai rău ca dracu!” Toţi îngheţau. Nu mai îndrăzneai să te pui cu el, că o încurcai.

Ei, mai apoi acest om avea să dea lecţii de viaţă spirituală. Îmi povestea prietenul Mişu că venea la ei acasă şi le aducea copiilor bomboane ambalate în hârtii ochioase. Odată l-a servit cu o bomboană care numai uitându-se la staniolul multicolor o şi simţea topindu-se în cerul gurii. Mişu ia bomboana şi o desface. Spre surprinderea lui în loc de bomboană găseşte o pietricică. La care profu’ îi spune cu un zâmbet şmecheros, „Nu ambalajul contează!” Tradus „Ţi-am dat ţeapă!”

Uneori e bine să iei ţeapă. Data viitoare sigur nu mai iei.

Când tot ce ai în mână este un ciocan…

Ce să faci când cineva nu îţi face pe plac? Cum să reacţionezi când cineva te sâcâie? Cum să tratezi acele bobârnace care le iei încontinuu? Cum să te scarpini pe spate atunci când nu ajungi?

Ieri pe blogul am moderat un comentariu al unei persoane destul de active de la începutul blogului şi l-am şters. Nu contează din ce motiv. (Printre altele doresc să îi şi mulţumesc pentru interesul manifestat pentru ce se întâmplă aici.) Supărat, frate, tare că i-am şters comentariul s-a gândit că şi aşa nu aveam ce face şi ce ar fi dacă i-aş acorda mai multă atenţie.

S-a înfipt bine în tastatură şi a început să îmi trimită următorul mesaj de nenumărate ori: „COMANDA EASTBAY LUNI !!! DOAR 8$ COMISION !!! prv iasi_eastbay pt detalii/comenzi/intrebari/sugestii !!! da mai departe te rog.” Uite că până la urmă ai reuşit. 🙂 I-am spus să înceteze, pentru că altfel îi dau spam. Bineînţeles, cum omul nu avea în dotare decât un ciocan, toate în jur i se păreau cuie. Aşa că dă-i şi crapă. Deja inboxul lua proporţii aşa că îi dau spam.

Nu trec două secunde, după care primesc următoarea replică „Troll rules!”

Pentru cei neştiutori, ca mine de altfel, un troll este o persoană care intră pe diferite forumuri sau bloguri cu intenţia de a submina discuţia postând mesaje inflamatorii, insulte, reclame. Când este disperat după atenţie şi nu este capabil să o obţină pe cale amiabilă recurge la sabotaj.

Ce să fac? Omul, ca un cameleon ce este, îşi schimba identitatea având scris la E-mail adresa trolling@yahoo.com. Şi dă-i cu ciocanul, săreau ţăndări din tastatura mea şi scântei din inboxul meu.

Recunosc, nu am ştiut ce să fac altceva decât să apelez la frăţiorul google. Aici aflu una, alta, ideea de bază fiind că nu prea poţi face nimic. Ce m-a şocat pe un forum a fost concluzia unui post, „Unii susţin că trollul este o formă de spam, alţii că-i o boală mentală. Ignoră-l şi o să-şi ducă frustrările mai departe!” Citit şi făcut! L-am ignorat, cu răbdare aspirând fiecare mesaj din inbox. În cele din urmă am făcut curat.

Problema mea rămâne, acum că i-am dat atenţie şi neignorându-l să nu cumva să îşi ia iar ciocanul şi să vadă numai cuie. Sper că în citatul de mai sus se încadrează în prima categorie menţionată. Altfel iar mă apuc mâine de aspirat.

Ţara third-hand sau cine e de vină?

În urma postului meu de ieri, cineva compara ieri Romania cu Elveţia şi Republica Moldova cu Somalia. Aşa ne place nouă, românilor (scuzaţi generalizarea), să găsim pe cineva mai jos în clasament ca să ne putem compara cu el. Dacă în filmuleţul de ieri Moldova era Somalia şi Romania Elveţia, oare după vizinoarea filmului de mai jos, tot marca Cobileanski, cu cine ne vom compara? Dăm în cap altora, noi să ieşim bine.

Tot ieri, domnul Copolovici „comenta” că prea mult ne lamentăm de petele negre de pe soarele patriei noastre şi nu facem nimic pentru a o ridica la standardul ţară de mâna-ntâi. Are dreptate. Dar nu poţi scrie o reţetă fără diagnostic.

Când ziarul The Times a rugat mai mulţi scriitori să scrie un eseu cu tema „What is wrong with the world?” optimistul G. K. Chesterton a trimis cea mai scurtă şi cea mai la punct replică:

„Dear Sirs:

I am.

Sincerely yours,

G.K. Chesterton”

Cine este devină pentru ce se întâmplă în România? Eu, C.O. Lucaci. Ce fac pentru schimbare? În fiecare zi prin harul lui Dumnezeu lucrez la caracterul meu, iar apoi dau găleata mai departe celor care mă au ca profesor. Unora nu li se pare prea mult. Pentru mine este esenţial, exuberant şi epuizant. Nu este plictis, este inspiraţie.

Din câte văd eu, moldovenii au ceva cu curentul electric. 🙂

Momeala, undiţa şi heleşteul

Acest text l-am scris cu un an în urmă, după conferinţa bisericii Neemia. Este un remember! Anul acesta ne vedem la Filocalia, Vineri, 26 octombrie 2007, ora 17,00.

Branhiile îmi erau pline deja de fumul săptămânii, aşa că încă o conferinţă a pescarilor era sufocantă. Aceasta pentru că în general la o astfel de conferinţă te aştepţi să auzi experţi în ihtiologie, detalii tehnice despre montură, carmac, lansete sau tot felul de poveşti pescăreşti. Totuşi, fiind sătul de hamsiile sărate servite la „Sărbătorile Iaşului” m-am decis sa îmi iau lotca şi să vâslesc amonte spre ambarcaţiunea Neemia.

Aici, năvodul sta atârnat de tavan, iar în el multe comori, suflete. M-am debarasat imediat de solzii plictisului şi am început să plutesc. Au fost dezbătute două teme centrale „Ce peşti am conservat anul trecut” şi „Tehnici de pescuit pentru sezonul următor”. Mi-au atras atenţia în mod special vorbitorii, deoarece aceştia făceau parte dintr-o specie aparte, erau peşti din întunecimile mării metamorfozaţi în pescari ai luminii.

Totuşi, ca să trec repede prin papura detaliilor, doresc să prezint cu iuţeala harponului ABC-ul pescarului pe care mi l-am însuşit în cele două zile.

În primul rând, metodele folosite anul trecut, halăul şi japca, nu au prea dat roade deoarece se aplică în general bancurilor de peşti: conferinţe, campionate, tabere etc. De aceea, dacă vrei să pescuieşti în iazul lumii este indicat să ai un vad.

Ce este vadul? Este zona unui lac care a fost nadită şi unde peştii vin să se hrănească. Deseori spunem că am obţinut capturi frumoase pentru că am avut vad bun. Vadul presupune rugăciunea periodică înainte de desfăşurarea partidei de pescuit. În al doilea rând, am remarcat faptul că nu există nici o prohibiţie în ceea ce priveşte perioada sau regiunea în care vrei să îţi arunci lanseta, deoarece balizele sunt doar la marginile pământului.

Mai mult decât atât, Proprietarul Heleşteului îţi poate scoate în orice moment la suprafaţă vreo cegă sau vreun biban, iar tu s-ar putea nici să nu îţi dai seama că eşti la pescuit.

În al treilea rând, au fost avertizaţi branconierii: cei care mănâncă acasă şi dorm în vecini – lucru destul de trist, deoarece Neemia oferă mai întotdeauna caviar duhovnicesc. În cele din urmă, am fost provocaţi şi încurajaţi pentru sezonul următor la două lucruri foarte concrete: să auto-sponsorizăm uneltele de pescuit şi să folosim în principal tactica fotbalistică de a face marcaj peşte la peşte.

Acum, mă aflu în plin sezon, iar lângă mine văd peste 200 de ansambluri de vărgi cu inele, mulinete şi linii care sunt ancorate la malul iazului Iaşului. Mă simt bine în pielea pescarului neemist şi aştept să aud glasul lui Cristos pentru a şti unde să îndrept lanseta.

I Love MySelf – partea 2

Abraham Heschel afirma că Biblia nu prezintă teologia umanităţii, modul în care eu îl văd pe Dumnezeu (My Theology), ci antropologia lui Dumnezeu, modul în care Dumnezeu îl vede pe om.

Cu siguranţă că se pot aduce multe dovezi convingătoare în favoarea autenticităţii Scripturii, însă una din dovezile incontestabile este umanitatea mea decăzută. Astfel, Sfintele Scripturi sunt absolut unice în capacitatea lor de a descrie, cu acurateţe divină, condiţia umană (My Condition). Faptul că Dumnezeu mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu pe mine se manifestă, deseori, sub forma unei întrebări.

Abordarea marilor întrebări puse de Biblie este un remarcabil şi incrimantoriu studiu asupra naturii şi comportamentului uman. „Cu cine Mă veţi pune alături, ca să Mă asemănaţi?” „Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii?” (My Idols) sau „N-am oare o minciună în mână?” (My Lie).

Cum să răspund la aceste întrebări? EKG-ul pe care mi-l administrează Biblia mă determină să mă văd mic, egoist şi idolatru. Îmi dau seama că zi de zi meniul computerului şi internetul încearcă să mă îmi agite ego-ul şi să îmi spună că ale Mele sunt lucrurile pe care le am, că al Meu este spaţiul, că Eu sunt dumnezeu.

Reacţia mea naturală (My Sin) este aceea de a fredona împreună cu Frank Sinatra piesa muzicală în care omul îşi afirmă pe deplin egoismul „I did it My way.” Cu alte cuvinte, „Fac ce vreau.” În ciuda acestei porniri, văd o altă natură în mine care mă îndeamnă să nu cred minciuna calculatorului, ci să ascult rugăciunea lui Cristos din grădina Gheţimani, „Totuşi nu cum voiesc Eu (My Will), ci cum voieşti Tu (Your Will)!”.

I Love MySelf – partea 1

Fără să îmi dau seama, în fiecare zi accesez nişte puteri (power) de care până acum nu eram conştient. Dintre toate, cred că una, în mod special, mă atrage în pânza (web-ul) ei.

Calculatorul, ca orice alt idol, are o parte hardware făcută de mâini omeneşti, care este tot una cu nimic, vorba biblog-utorului Pavel. Însă în momentul în care apăs butonul power şi în faţa mea apare o lume „spirituală”, nepalpabilă, virtuală, mie mi se pare că am trecut dincolo de panteonul concretului, scăpând de idoli. Fals, deoarece partea de software îmi poate oferi idoli virtuali reali.

Propunerea făcută de ferestrerele (Windows) panteonului virtual nu este mai mult decât o capcană mortală întinsă Duhului lui Dumnezeu din mine.  Aşa se face, că pe ecranul frumos colorat îmi apare o icoană (icon) dedesubtul căreia scrie „My Computer”. Bat frumos la fereastră, conştinent că e computerul meu, şi atunci mi se deschide în faţă un meniu apetisant pe care încep să îl explorez. Aici găsesc următoarea enumerare: My Documents, My eBooks, My Music, My Pictures, My Videos, toate sugerându-mi că stăpânul sunt eu.

Mai mult decât atât, exploatarea egoismului şi individualismului poate aduce beneficii enorme – vezi acompania http://www.MySpace.com, pe locul şase în lume ca şi popularitate în rândul website-urilor. Însă, culmea cultului egocentrismului este că una din reţelele de site-uri MySpace, http://www.mydeathspace.com/, îmi vinde himera că şi în spaţiul morţii tot EU sunt Stăpânul. Astfel văd că lumea încearcă să mă seteze în aşa fel ca să cred că Eu sunt în centrul universul şi totul este al meu.

Cuvântul „My” îmi îmbibă toată existenţa şi trăiesc minciuna că Eu (Me, Myself, I) sunt în control, Eu sunt Dumnezeu.