Posts Tagged ‘film’

h1

4,3,2,Mungiu se alege cu O Scar

16 ianuarie 2008

oscar1.jpg

4, 3, 2, şi… Mungiu nu se alege cu Oscarul, ci cu O Cicatrice (O Scar)!

După mai mult de 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, Mungiu se alege cu o cicatrice zdravănă. Nu ştiu dacă va rămâne traumatizat toată viaţa, cert este, însă, că nu a fost nominalizat la Oscar.

În urmă cu câteva ore, Academia Americană de Film a anunţat lista celor nouă filme selectate în penultima fază a nominalizărilor la Oscar pentru categoria Cel mai bun film străin. Să nu ne fie cu supărare, mai sunt şi alte filme bine cotate care au ieşit din cursă anul acesta, de exemplu: Silent Light sau filmul de animaţie Persepolis.

Surpriza vine în urma constatării că 432 ar fi fost tipul de film pe care Academia, deseori, l-a aclamat în trecut, un film cu înaltă ţinută artistică care are, totuşi, priză la publicul larg. Criticii americani l-au perceput nu ca pe un exerciţiu intelectual, ci ca pe unul visceral, nu ca o confruntare pro-life – pro-choice, ci ca pe un exemplu de adaptare la context a unor oameni dintr-un regim opresiv. Ei bine, nu aşa l-au văzut şi cei din juriu.

Care sunt motivele pentru care nu a trecut de faza aceasta? Numai comitetele americane o ştiu. Clar este că nu avem priză. Ştim să mânuim camera de filmat cu mâna, ca la un reality show, însă pentru asta există showuri de televiziune. Ştim să spunem poveşti chiar fără morală, dar nu ştim să le metamorfozăm în tragedii.

I-a lipsit un condiment, pe care îl au cei de dincolo de ape, i-a lipsit lansarea. Poate dacă se numea 4321, atunci prindea şi Oscarul.

Aşa, rămânem cu tăcerea de la sfârşitul filmului şi cu cicatricea. Filmul o merită, mai ales pe a doua.

h1

Hai să citim un film şi hai să vedem o carte

16 noiembrie 2007

carti.jpg

Astăzi nu mai spunem „Hai să citim o carte!” sau „Hai să ne uităm la un film!”, ci spunem „Hai să ne uităm la o carte!” şi „Hai să citim un film!” Adolescenţii nu se omoară cu cititul. Prin urmare, le propun o mică lectură pe ecran (un fel de blasfemie) care să îi provoace.

În cartea sa, Declaraţie de iubire, Gabriel Liiceanu discută despre oamenii care i-au influenţat viaţa. Cartea are şi un capitol care mă lasă să înţeleg că anumiţi oameni, deşi morţi, trăiesc prin cărţile lor şi au o influenţă majoră asupra noastră. Pentru cei cărora lectura le pare o luare la trântă cu paginile, un duel nepoliticos, le recomand invitaţia la dans pe care le-o propune Liiceanu.

„Cărţile lucrează în clandestinitate… autorii sunt agenţii cei mai secreţi ai lumii.”

„Privite, cărţile par nespus de sfioase. Ele nu vin niciodată spre tine. Ca într-o medievală iubire, tu trebuie, întotdeauna, să le cauţi şi să te duci către ele. Fiinţa lor este aşteptare pură. Le va deschide cineva pentru a le face, astfel, să înceapă să fie?

„Când privesc peretele unei biblioteci, îmi vine în minte scena balului din Război şi Pace. Doamnele aliniate, aşteptând, de-a lungul peretelui. Spaima Nataşei că nimeni nu o va invita la dans. Expresia încremenită a chipului ei, „gata deopotrivă şi de deznădejde, şi de de extaz”. Iar apoi, prinţul Andrei care se apropie şi îi propune un „rond de vals”. „De când te aşteptam”, pare că spune Nataşa, iar zâmbetul i se iveşte pe faţă „în locul lacrimilor ce stătuseră să o podidească.” Şi „speriată şi fericită”, îşi sprijină mâna pe umărul prinţului Andrei.”

„Cărţile aliniate, aşteptând, de-a lungul peretelui. Privirea distantă care trece peste ele, fără să hătărască asupra uneia anume. Apoi mâna care se întinde, care scoate o carte din raft, care o deschide. Dansul poate începe. Dans cu o carte.”

„Dezavantajul cărţii, faptul că trebuie deschisă… Astăzi distanţele dintre oameni nu se mai acoperă prin „scrisori groase”, ci prin media, în esenţă prin aparate care pot fi „deschise” printr-o simplă apăsare de buton.”

„Locul dansului cu o carte l-a luat channel surfing-ul, „zappajul”, balansul pe internet, pe scurt dansul cu un ecran. În „lupta” dintre carte şi ecran, a decis fiinţa leneşă a omului.”

Leneşilor, la treabă!