Posts Tagged ‘iubire’

h1

Hai să citim un film şi hai să vedem o carte

16 noiembrie 2007

carti.jpg

Astăzi nu mai spunem „Hai să citim o carte!” sau „Hai să ne uităm la un film!”, ci spunem „Hai să ne uităm la o carte!” şi „Hai să citim un film!” Adolescenţii nu se omoară cu cititul. Prin urmare, le propun o mică lectură pe ecran (un fel de blasfemie) care să îi provoace.

În cartea sa, Declaraţie de iubire, Gabriel Liiceanu discută despre oamenii care i-au influenţat viaţa. Cartea are şi un capitol care mă lasă să înţeleg că anumiţi oameni, deşi morţi, trăiesc prin cărţile lor şi au o influenţă majoră asupra noastră. Pentru cei cărora lectura le pare o luare la trântă cu paginile, un duel nepoliticos, le recomand invitaţia la dans pe care le-o propune Liiceanu.

„Cărţile lucrează în clandestinitate… autorii sunt agenţii cei mai secreţi ai lumii.”

„Privite, cărţile par nespus de sfioase. Ele nu vin niciodată spre tine. Ca într-o medievală iubire, tu trebuie, întotdeauna, să le cauţi şi să te duci către ele. Fiinţa lor este aşteptare pură. Le va deschide cineva pentru a le face, astfel, să înceapă să fie?

„Când privesc peretele unei biblioteci, îmi vine în minte scena balului din Război şi Pace. Doamnele aliniate, aşteptând, de-a lungul peretelui. Spaima Nataşei că nimeni nu o va invita la dans. Expresia încremenită a chipului ei, „gata deopotrivă şi de deznădejde, şi de de extaz”. Iar apoi, prinţul Andrei care se apropie şi îi propune un „rond de vals”. „De când te aşteptam”, pare că spune Nataşa, iar zâmbetul i se iveşte pe faţă „în locul lacrimilor ce stătuseră să o podidească.” Şi „speriată şi fericită”, îşi sprijină mâna pe umărul prinţului Andrei.”

„Cărţile aliniate, aşteptând, de-a lungul peretelui. Privirea distantă care trece peste ele, fără să hătărască asupra uneia anume. Apoi mâna care se întinde, care scoate o carte din raft, care o deschide. Dansul poate începe. Dans cu o carte.”

„Dezavantajul cărţii, faptul că trebuie deschisă… Astăzi distanţele dintre oameni nu se mai acoperă prin „scrisori groase”, ci prin media, în esenţă prin aparate care pot fi „deschise” printr-o simplă apăsare de buton.”

„Locul dansului cu o carte l-a luat channel surfing-ul, „zappajul”, balansul pe internet, pe scurt dansul cu un ecran. În „lupta” dintre carte şi ecran, a decis fiinţa leneşă a omului.”

Leneşilor, la treabă!

h1

Fără soţie sau cum este să iubeşti în dezavantaj

8 noiembrie 2007

rebeca1.jpg

Nu v-am spus că mâine se împlineşte o lună de când sufăr cu ardoare după ea şi că trăiesc ca un pustnic; doar că am blog. Într-adevăr viaţa e pustie fără soţie. A fost în USA.

O lună am fost, parcă tot, numai o mână stângă. Definiţia mea era bâlbâială, împleticeală, mangoseala. Eram un exerciţiu de tipul „Fill in the blanks” care nu se mai completează niciodată, mă simţeam numai puncte puncte. Fiecare afirmaţie pe care o făceam suna a propoziţie exclamativă, „Nu mai pot de dor!”

Am vrut să scriu şi poezii, dar orice rimă trebuia să se potrivească cuvântului dor aşa că, am renunţat. Nu mi-e „dor”. Mi-e şi „iubire”. Dacă n-aş fi iubit aş fi rămas doar poetul dorului. 🙂

Dincolo de toate, în această lună am descoperit câteva din dezavantajele iubirii de care am beneficiat fără să îmi fi dat seama.

Când iubesc, uit de mine. Iar dacă cumva îmi amintesc şi încep să îmi acord atenţie, o fac numai de dragul ei. Dacă n-ar fi ea, aş fi un neîngrijit. Ce să mai vorbim de înfrumuseţare? Sunt cel mai frumos om din lume pentru că o iubesc. Iubirea mă face frumos.

Când iubesc, uit cât costă. Tarifele pentru convorbiri, în reţea sau în afara ei, sunt mari. Din păcate iubesc şi telefonul se pliază perfect gândurilor şi sentimentelor mele, devenind gura mea. Cum nu îmi percep taxă pe vorbă, comunicarea cu soţia este gratis, indiferent dacă este zi sau noapte, zi lucrătoare sau week-end, sărbătoare legală sau ilegală. În consecinţă, în reţeaua iubirii convorbirile cu ea sunt gratis. Iubirea mă face scump.

Când iubesc, uit să mint. Nu mai pot să mă prefac că sunt altcineva. Iubirea mă decojeşte de toate măştile şi scoate la iveală cine sunt. Dacă nu aş iubi-o, ar fi un lucru ruşinos să stau original şi veritabil înaintea ei. Iubirea mă face adevărat.

Când iubesc, uit să îmi aduc aminte. De multe ori încerc să îmi aduc aminte când m-a certat, când m-a jignit, când m-a neglijat sau când m-a rănit. Şi nu mai ştiu. Fie că nu îmi aduc aminte, fie că nu s-a întâmplat niciodată. Iubirea mă face iertare.

Când iubesc, pur şi simplu uit. Totul în jur devine nebuloasă şi uitare. Nu mai ştiu de nimeni şi de nimic. Nu am ochi decât pentru ea. Ea devine trilogia iubirii de Brâncuşi. Ea este Coloana Infinitului, Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii. Iubirea mă face uituc.

Când iubesc, uit să trăiesc. Nici bine nu termină ea de gândit, şi gândul devine prin acţiunea mea concreteţe. Nu contează ora, distanţa, obstacolul, oboseala, sacrificiul sau viaţa. Iubirea mă face să mă dau pe mine pentru ea. Iubirea mă face Cristos.

h1

Iubire şi timp

18 octombrie 2007

robin2.jpg

Iubita mea soţie mi-a trimis o scurtă poezie ce aparţine lui Elizabeth Cheney, Overheard in an Orchard.

Said the Robin to the Sparrow:
„I should really like to know
Why these anxious human beings
Rush about and worry so…”

Said the Sparrow to the Robin:
„Friend, I think that it might be
That they have no Heavenly Father
Such as cares for you and me.”

Pe timpuri obişnuiam să am timp. Astăzi alerg tot timpul după timp. Nu am timp să mă îmbrac, întârzii la întâlniri, nu am timp să mănânânc, nu am timp să gândesc, nu am timp să pun întrebări, nu am timp de voi, nu am timp să citesc, nu am timp să mă rog. Nu mai am timp să pierd timpul. Şi totuşi, când mă gândesc, voi ajunge la timp acolo unde timpul are timp, adică la… moarte. Înspre acolo, încă nu vreau să mă grăbesc:)

Max Picard triluluia aşa: „Iubirea e o chestiune de timp. Cei ce se iubesc au întotdeauna timp unul pentru celălalt. Şi pentru că este Iubire, Dumnezeu s-a făcut timp.” De aceea, merită să îmi fac timp să am timp.