Posts Tagged ‘maxi taxi’

h1

De mâine gata cu maxi-taxi

15 noiembrie 2007

vw_golf_iv1.jpg

Nişte gânduri mai de demult aveau în vedere aventurile pe care le experimentăm atunci când ne aflăm în mijloacele de transport în comun. În urma mesajului de revoltă postat ieri, am hotorât şi eu să boicotez RATP-ul.

CUM?

Ne cumpărăm maşină.

Anul acesta am împlinit 10 ani de şoferie. Am condus până acum maşinile altora. De la Dacia şi acum Opelul părinţilor până la Fiesta şi Laguna socrilor. Am condus mult microbuse, Mercedesul şi Fordul şcolii, cu care avem amintiri de povestit strănepoţilor. Drumul Iaşi-Oradea-Budapesta le este, în mod special, cunoscut acestor cai putere.

Călăuzirea a fost interesantă. Mă rugam mult pentru o maşină. Mă rog de 10 ani. (Computerul l-am primit mai repede.) Poate că în sfârşit ştiu să conduc?!

Urma să facem o călătorie misionară importantă într-o ţară şi aveam nevoie disperată de o maşină, avionul creştea costurile enorm. Soţia mea a venit din USA cu acelaşi gând. I-am întrebat pe părinţi şi pe socrii, toţi au afirmat „Ar fi şi timpul!”

Aveam girul, n-aveam maşina. Doream o maşinuţă cu două uşi, până în 5.000 de Euro. Alaltăieri mă întâlnesc cu o cunoştinţă care avea o maşinuţă de vânzare: VW Golf IV, motor 1.9, AC, 130.000 km la bord. Suma? 7,300 Euro. Mult pentru mine. Preţul însă scade vertiginos şi omul mă aşteaptă cu ratele. Mulţumesc, Doamne!

Mâine mergem să o luăm. Îi dăm binecuvântarea şi apoi o înhămăm la treabă.

Tot de mâine, vă rog să nu vă mai urcaţi în maxi-taxi, ci cumpăraţi-vă maşină. Poate schimbăm ceva în Iaşul nostru!

h1

Maxi taxi

16 octombrie 2007

maxi-taxi.jpg 

Scriu aceste cuvinte în mod special pentru cei care nu sunt din Iaşi. Cei care sunteţi ieşeni, deja experienţa este mai mult decât repugnantă, aşa că doresc să vă scutesc. Veţi trece prin asta mâine dimineaţă.:) Totuşi, maxi-taxiul este un bun formator de caracter. Pe şoferii care se plâng de trafic îi invit în maxi-taxi. Aici formare de caracter, nu în trafic.

În Iaşi, Regia Autonomă de Transport este aşa de autonomă încât îşi merită numele. Totul porneşte de la ceea ce se numeşte maxi-taxi. În definiţia lor, maxi e un microbuz destinat transportului de mărfuri în care s-au instalat 16 scaune şi căruia i s-a aplicat geamuri şi o trapă. Este galben şi plin de reclame, încât nu mai vezi prin geam. În el încap între limita normală, adică 16 persoane, şi cea anormală, adică… (Glumă: Câţi ieşeni intră într-un maxi-taxi? Răspuns: Câţi încap.:) Este adevărat. Aceasta este limita, câţi încap.

Faci duş, cine mai face, şi te postezi în staţie la ora 7,00. De-acum încep rugăciunile de toate felurile, unele în gând, altele rostite cu glas tare, unele frumoase, altele adresate nu lui Dumnezeu. Trec toate pe lângă tine pentru că deja sunt pline. Pe la 7,40 vezi că unul opreşte dincolo de staţie – lumea mai coboară din unele – şi alergi nebuneşte să-l ajungi. Din păcate închide.

Mai aştepţi şi răbdarea îţi este răsplătită. Acum urci, însă stai pe scară şi ai vreo zece braţe deasupra nasului tău, şapte după gât, două împrejur şi unul în buzunare. Caută şi el. Coada de maşini azi are doar un kilometru. S-ar putea să prinzi prima pauză la şcoală. Eşti fericit. Începi să transpiri din greu. Asta nu-i nimic, mai rău e că te mănâncă nasul şi nu ai cum să ajungi la el. Rezişti. Te căzneşti. În sfârşit, prima staţie. Respiri aerul care reuşeşte să pătrundă pe lângă puhoiul de călători care sufocă uşa.

Aici urcă un barosan. Îl îndeamnă pe un tinerel să „înainteze în spate”. Acesta nu mai poate pentru că, deja sardelele îşi au fiecare locul. Atunci, cu glasul său măreţ, îi explică domnişorului următoarea lecţie de fizică: „Dacă nu te duci mai încolo, te dau cu capu’ de parbriz.” Frumos spus, însă deja avea destule cucuie. Dăduse de atâtea ori, doar. La fiecare frână.

Îmi încep ziua călcat în picioare, transpirat până la piele, cu cămaşa şifonată, având felurite odoruri în memoria olfactivă, buzunărit şi bucuros. De ce sunt bucuros? Pentru că aşa ceva nu aş putea experimenta nicăieri în lume, pentru că  îmi sunt dragi românii şi pentru că urmează să mă întâlnesc cu elevii mei la Colegiul Wurmbrand. Ei merită să îmi stric pantofii, să îmi schimb cămaşa de trei ori pe zi, să suport sudoarea altora şi să îmi pierd portofelul. Cristos a făcut mai mult pentru noi.