Am ieşit de la dezintoxicare

Aş dori să cer iertare vizitatorilor care au bătut la ecranul blogului meu în ultimele zile şi nu au găsit pe nimeni; aceleaşi vechi postări, praf pe mobilă, pânze de păianjen pe la colţuri şi un aer îmbâcsit.

Aşa se întâmplă când te apucă pandaliile şi crizele. Te iau prin surprindere, fără să le poţi preveni. În momente ca acestea, când blogul ţi se urcă la cap, vine salvarea şi nu mai apuci să dai de veste. Te leagă, te pun pe targă, te ridică, îţi înfing acul în venă şi treci pe alimentare cu perfuzie.

Săptămâna trecută conversam cu un amic pe messenger, care mă încuraja să scriu mai mult şi mă felicita că ajunsesem în top pe locul 10. Suna periculos, prea mult pentru un alter-egoist ieşean.

Aşa că, de voie de nevoie, am fost la dezintoxicare. Mă luase microbul blogului şi am fost internat de internet. 🙂 Cineva mă avertizase, însă n-am crezut.

Nu mi-am mai verificat e-mailul, nu am deschis blogul, nu am răspuns nimănui. Am hotărât să nu mai stau pentru câteva zile în mediul virtual. Am vrut să iau câteva guri de aer original, să mai stau şi prin bucătărie sau prin living. „Văgăuna” – vorba soţiei – nu m-a mai văzut la faţă de o săptămână. Am scos toate cablurile, mi-am fiert ceaiuri din iarba câmpului şi am făcut infuzie cu plantele medicinale opărite ale cerului.

(Mă întreb dacă am pierdut ceva? Pătrăţosu e la locul lui, Iliescu nu e la locul lui, dar e tot aici şi lumea lui Gramo încă se învârte.)

În primele zile am făcut destul de rău. Cămaşă de forţă, pereţi antifonaţi cu rugăciune. Doream mult să mai scriu, măcar să văd ce scriu alţii. Totuşi nu m-am lăsat. După trei zile am început să uit de blog. Unele lucruri reacţionează mai bine la post. Dezintoxicarea de blogită cronică este unul din ele.

Acum o iau uşor din nou, o iau cu pastile de smerenie şi domolire. Sper să mă ţină. Dacă încep iar să tremur, să ştiţi de ce nu mă găsiţi.